Marius Stan

„Numele meu este Fania Kaplan [1890–1918]. Am tras astăzi în Lenin. Am făcut-o cu bună știință. Nu voi spune de unde am revolverul. Eram hotărâtă să-l ucid pe Lenin de multă vreme. Îl consider un trădător al revoluției”. Numai că pe 30 august 1918, Fania doar l-a rănit pe liderul bolșevic, iar agenții Ceka s-au grăbit s-o imobilizeze. Avea să fie executată fără proces, la Moscova, pe 4 septembrie. Ca să nu rămână urme, trupul i-a fost ars. Avea 28 de ani. Regimul răspundea imediat prin „teroarea roșie”, execuții de ostatici, arestări preventive.

Cele două gloanțe din cele trei trase l-au rănit pe Vladimir Ilici în gât și umărul stâng. După unele surse, fragmentul din zona gâtului a putut fi extras complet abia în 1922. La o lună după tentativa de asasinat, Lenin suferea primul accident cerebral dintr-o serie care avea să-l însoțească până la moartea sa, pe 21 ianuarie 1924.

Tot după tentativa Faniei Kaplan, pe 3 septembrie, Ceka a emis un comunicat către toate marile orașe: „Planurile criminale ale dușmanilor clasei muncitoare sunt întâmpinate cu teroare în masă. Oricine posedă arme ilegale va fi împușcat pe loc. Asemenea instigatori la adresa puterii sovietice vor fi imediat arestați și trimiși în lagărele de muncă. Toți cei care participă la contrarevoluție vor pieri și vor fi distruși de sabia proletariatului revoluționar”. Până la sfârșitul lunii septembrie 1918, douăzeci și cinci de foști miniștri țariști și peste șapte sute de așa-zise „Gărzi Albe” vor ajunge în fața plutonului de execuție. Nori grei de neîncredere și denunțuri se abăteau cu repeziciune deasupra Rusiei.

Speculațiile în legătură cu gestul Faniei Kaplan nu au încetat până în zilele noastre. Să fi fost ea singura asasină sau să fi avut ajutoare? Există indicii și în acest sens. Cert este că totul s-a schimbat pe 30 august. În aceeași zi, M. S. Urițki, șeful Ceka de la Petrograd era asasinat. Se pare că anturajul lui Lenin a insistat ca acesta să-și anuleze anunțata vizită la fabrica de armament Michelson, însă bolșevicul a decis să meargă până la capăt. Și-a ținut obișnuitul discurs de 15-20 de minute, în fapt, un atac la adresa forțelor contrarevoluționare. În toate locațiile în care a ținut cuvântări, și-a încheiat prestația prin cuvintele „există o singură chestiune, victorie sau moarte!”.

Apoi, în vreme ce se întorcea spre mașina din curtea fabricii, s-au tras cele trei focuri care l-au culcat pe Vladimir Ilici la pământ. Două l-au atins, cum știm, un al treilea a rănit o femeie din apropiere. Comitetul Central al revoluționarilor socialiști a respins orice legătură cu atacul, însă bolșevicii au profitat imediat de ocazie pentru a-și ataca principalii rivali politici, proclamând că revoluționarii socialiști n-ar fi nici socialiști, nici revoluționari. Mai târziu, în iunie 1922, în timpul procesului-spectacol împotriva eserilor, aceștia din urmă vor fi acuzați oficial de complicitate la tentativa de asasinare a lui Lenin. La momentul august 1918, se știa despre Fania Kaplan că ar fi activat în numele CC al Partidului Socialist Revoluționar. Oare?

Zile la rând după atac, viața lui Lenin a atârnat efectiv de un fir de ață. A început să-și revină abia de pe 25 septembrie, când și-a continuat convalescența alături de Krupskaia în Gorki, un sat de lângă Moscova, unde o fermă folosea scopurilor private ale familiei. Recuperarea rapidă a lui Lenin a fost considerată un miracol de către presa bolșevică. Buharin, pe atunci redactor al Pravdei, a mers într-atât de departe încât să afirme că Lenin a refuzat ajutorul după atentat și, „cu plămânii găuriți încă scuipând sânge”, s-a întors imediat la treabă spre a se asigura că „locomotiva” revoluției nu se va opri. Zinoviev, într-un pamflet special pentru mase, anunța ceea ce avea să fie cultul personalității lui Lenin.

Istoricii sovietici au urmat versiunea oficială a amestecului eserilor în tentativa de asasinat și au presupus că suspecta Kaplan ar fi fost membră a acelui partid. Istoricii occidentali, pe de altă parte, au venit cu propriile interpretări. De pildă, Leonard Schapiro a respins acuzațiile din 1922 împotriva eserilor, dar a acceptat ideea unei Fania Kaplan socialist-revoluționară acționând pe cont propriu (The Origin of the Communist Autocracy). Un alt mare sovietolog, Adam Ulam, a acceptat în linii mari versiunea sovietică, dar a pus sub semnul întrebării atât afilierea de partid a Faniei Kaplan, cât și dovezile bolșevice ale „vinovăției” ei (The Bolsheviks).

Fapt este că femeile au jucat un rol proeminent în organizațiile teroriste ruse la începutul secolului XX. Maria Spiridonova (1884-1941), Fruma Frumkina (1873-1907) sau Dora Brilliant (1879-1909) sunt doar câteva din numele care au devenit legendare. Amy Knight a scris rânduri remarcabile despre femeile teroriste din partidul revoluționar socialist rus. La rândul ei, Fania Efimovna Kaplan (născută Roitman) a fost o tânără tipică pentru generația sa de radicali.

I Have a Dream, discursul lui Martin Luther King (1929–1968/asasinat) rostit pe 28 august 1963 cu ocazia Marșului asupra Washingtonului pentru Libertate și Locuri de Muncă, este probabil cel mai cunoscut și cel mai citat dintre textele sale. Survenită într-un context puternic încărcat emoțional, cuvântarea își merită locul printre cele mai bune prestații oratorice americane. Este fascinant cum un discurs de doar cincisprezece minute a reușit să capteze perfect unda de optimism a afro-americanilor (și a altora) aflați în sprijinul mișcării pentru drepturile civile. Așadar, Martin Luther King, Jr. „Visătorul” (The Dreamer) rămâne până azi un motiv puternic care ghidează percepția generală despre „Rege”.

Un alt discurs, A Time to Break Silence, probabil ultimul său text important, a fost mai puțin citat și, cu siguranță, mai puțin venerat. Deși doar 4-5 ani separau cele două cuvântări, dispoziția mișcării pentru drepturile civile, și a Americii în general, se schimbase în mod irevocabil. Rostit la Biserica Riverside din New York în opoziție față de Războiul din Vietnam, A Time to Break Silence a generat reacții divergente și, în general, negative. Principalele ziare americane, care, până una, alta, elogiaseră I Have a Dream, au ales calea unei conspirații a tăcerii cu privire la conținutul discursului lui King. Niciun mare ziar american nu a publicat discursul. Cu toate astea, anumiți jurnaliști s-au dovedit a fi extrem de vocali împotriva lui King. Acuzațiile oscilau între „naivitate” și „lipsă de loialitate”.

Ne putem întreba, pe bună dreptate, de ce aceste reacții considerabil diferite? Un răspuns superficial ar fi acela că americanii erau prinși în convulsiile Războiului din Vietnam sau că aceiași americani ar fi fost prizonierii mentalității războinice emanată de la Capitol Hill și Biroul Oval. Detractorii lui King au afirmat că acesta nu posedă o expertiză pe politică externă și, prin urmare, n-ar trebui să se aventureze pe acel tărâm. Mai mult, au sugerat că Mișcarea pentru Drepturile Civile și King însuși s-ar fi plasat în afara statului, a societății privită în ansamblu. Jurnaliștii au crezut că dispoziția Americii de culoare și a Americii în general era mult mai favorabilă războiului decât ar sugera-o nesupunerea civică anti-război. În aceeași logică, s-a sugerat că Luther King ar sacrifica aspirațiile afro-americanilor la cheremul hipioților, al contestatarilor de profesie și al altor - de obicei albi - rebeli. Cert este că oricât de puternică ar fi fost baza intelectuală și susținerea de tip grassroots pentru mișcarea anti-război, Luther King nu a fost manipulat de niciun individ sau organizație spre a-și afirma public opoziția față de război.

Să ne aducem aminte cum descria Ralph Ellison (1914–1994) orașul deciziilor americane, ca pe „un loc al puterii și misterului, frustrării și posibilității” (Ellison, Three Days before the Shooting). Dar era, desigur, și locul în care King, în acel teribil august ’63, acaparase marea scenă națională și fusese mai aproape ca oricine, de la Lincoln încoace, de revelarea „promisiunilor combinate ale Scripturii și Constituției acestei țări”.

Three Days, romanul neterminat al lui Ellison, fusese conceput înainte ca Luther King să devină o figură națională, așa cum silit de împrejurări evidențiase și autorul atunci când lucrul la carte trena într-o a patra decadă... însă promisiunea în care a crezut King animă, în mod cert, textul lui Ralph Ellison. Același Ellison a fost mereu intrigat de cum a intrat Luther King „pe tărâmul politicii în timp ce se străduia să rămână în afara lui”, ceea ce la o adică ar fi putut să fie și felul lui de a reflecta nu doar asupra personajului Hickman, ci și asupra propriului rol în mișcarea pentru drepturile civile. Rămân legendare refuzul lui Ellison de a fi numit purtător de cuvânt al activismului de culoare și alergiile lui față de naționalismul rasial, fie negru ori alb. Să luăm și răspunsul oferit de Ralph Ellison lui Irving Howe, atunci când acesta din urmă, în eseul Black Boys and Native Sons (1963), apărase naturalismul politizat al lui Richard Wright. Ellison îl certa aspru pe Howe pentru sugestia că arta afro-americană n-ar fi altceva decât „întruchiparea abstractă a infernului” și îl acuza că practică propriul tip de segregare (Shadow and Act).

Ce anume a tranșat, în decursul a doar câtorva ani, receptarea diferită a discursurilor lui Martin Luther King? I Have a Dream fusese mai ușor de acceptat de către publicul american, în parte, datorită percepției că discursul propunea o soluție simplistă și ușoară la problema rasială din America. Aspectele emoționale și vizionare ale textului sunt evidente pentru cititorii de azi. Chiar și așa, o privire mai atentă asupra lui ne va arăta că nu conține vreun program, vreo politică sau vreo profeție. La polul opus, „oferta” anti-război de mai târziu a lui King nu critica doar guvernul Statelor Unite, ci și angajamentul fragil al națiunii americane în direcția unei egalități reale. Același Luther King afirmase de timpuriu că mulți americani albi se mulțumesc prea ușor cu desegregarea și nu sunt suficient de dedicați problemei egalității. Poziții, evident, inconfortabile.

King avea să plătească un preț teribil pentru ruperea tăcerii din jurul „sanctității” efortului de război, inclusiv prin acel discurs din 1967. Viziunea din I Have a Dream rămâne însă un fel de captare satisfăcătoare a dorințelor Americii în relație cu cetățenii săi de culoare.