Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Puține schimbări istorice se petrec ad litteram peste noapte, însă așa a apărut, chiar din primele ore ale zilei de 13 august 1961, unul din simbolurile Războiului Rece: Zidul Berlinului. Cordoane umane alcătuite din poliția de frontieră est-germană și organe de miliție au început în acea noapte să ridice obstacole din sârmă și avanposturi din beton care să susțină îngrădirea ghimpată de-a lungul graniței sectoriale dintre Berlinul de Est și de Vest. Așadar, de la o sâmbătă noaptea la o duminică dimineața, n-a mai fost posibil pentru est-germani să treacă dincolo de ceea ce până atunci nu fusese decât o graniță de principiu (uneori o dungă albă pe asfalt ori chiar o linie de tramvai care să demarce imaginar).

Pe parcursul următoarelor săptămâni, sârma ghimpată a fost înlocuită de bolțari și plăci de beton pentru a crea un zid improvizat, dar solid, puțin mai înalt ca o persoană, dar extrem de păzit. Până să se termine luna august, se trăgea deja în cei care încercau să treacă clandestin, uneori cu consecințe tragice. Frontiera dintre cele două Germanii a fost și ea securizată iar rezidenții frontalieri considerați „nesiguri” au fost deportați în interiorul țării. Republica Democrată Germană (RDG) se izolase pe ea însăși, în mod fizic, de Republica Federală Germană (RFG) și de jumătatea vestică a Berlinului...

Dat fiind exodul în masă dinspre Est către Germania de Vest până în 1961, atunci când în jur de 3 din cele 18 milioane de cetățeni ai RDG plecaseră deja, închiderea graniței nu putea fi o surpriză totală. Așa cum avea să comenteze și ambasadorul britanic în RFG (1957–1963), Sir Christopher Steel, la scurtă vreme după 13 august: „M-am întrebat mereu de ce au așteptat atât de mult est-germanii până să-și închidă granița”. Serviciile de informații occidentale preziseseră deja, de ceva ani, faptul că Germania de Est nu va mai putea opera o graniță deschisă cu Vestul, deci ceea ce era nesigur era doar data, nu și evenimentul în sine. Puțini și-au imaginat însă totalitatea și simplitatea brutală a soluției alese. Cei mai mulți anticipaseră o anumită formă extremă de interdicție administrativă și tratarea graniței de sector ca pe o frontieră internațională, cu puncte de control și verificarea pașapoartelor.

Germania de Vest fusese declarată teritoriu străin de RDG încă din 1957 iar prezența acolo necesita o viză. Ceva similar putea fi introdus pentru Berlinul de Vest. Din cauza poziției sale speciale ca parte a unui oraș cvadripartit aflat sub control Aliat, fusese neclar ce avea să se întâmple cu Berlinul de Est. Existaseră zvonuri că întreg Berlinul avea să fie desprins de restul țării, forțându-i chiar și pe est-germani să treacă printr-un control de identitate atunci când ar fi pătruns în propria capitală. În realitate, după revolta proletară est-germană din 17 iunie 1953, granițele de sector fuseseră închise de poliția est-germană vreme de câteva săptămâni, iar în octombrie 1957, berlinezii au asistat la o reformă monetară peste noapte, care a dus la blocarea granițelor spre a-i împiedica pe speculanți.

Mai târziu, atunci când la o conferință de presă din 15 iunie 1961 liderul RDG, Walter Ulbricht, a negat că Germania de Est ar dori să traseze o graniță internațională la Poarta Brandenburg, declarând faimos că „nimeni nu intenționează să construiască un zid”, zvonurile n-au făcut decât să se amplifice. De ce ar fi menționat Ulbricht așa ceva dacă nici măcar nu fusese întrebarea jurnaliștilor? Cert este că, în vara anului 1961, lumea simțea apropierea momentului despărțirii definitive.

Pentru istorici, unul din paradoxurile lui 13 august 1961 ar putea fi aparenta pasivitate cu care o asemenea schimbare de proporții monumentale a fost întâmpinată de către populație. Ambele conduceri politice, estică și vestică deopotrivă, analizaseră în secret posibilitatea repetării circumstanțelor turbulente din 17 iunie 1953, atunci când în Berlin fuseseră luate pe sus sedii de partid, închisori, fuseseră incendiate magazine chiar în Potsdamer Platz, în vreme ce zeci de mii de oameni năvăliseră în stradă și păruseră a trece granița sectorială după bunul plac. În 1953, demonstranții dictaseră cursul evenimentelor, dar 1961 era altceva. Era parte dintr-o foarte atent pregătită operațiune de tip „Nacht und Nebel”, menită să ia populația prin surprindere.

Nikita Hrușciov însuși îl sfătuise pe Ulbricht cu doar două săptămâni înainte: „Înainte să introduci un nou regim de frontieră n-ar trebui să anunți nimic, pentru că asta ar crește valul de refugiați aliniați să plece” (Conversație telefonică Hrușciov-Ulbricht, datată 1 august 1961 și reprodusă în Die Welt pe 30 mai, 2009). Lucrurile trebuiau pregătite în secret și executate rapid. Foarte puține cadre est-germane au fost implicate în planificarea Zidului, în vreme ce mulți angajați ai Ministerului pentru Securitatea Statului (Stasi) au aflat despre acest „proiect secret” abia pe 11 august...

Hermann Hesse (n. 2 iulie 1877-d. 9 august 1962) aparține clasei intelectualilor de elită care au reflectat în mod consistent asupra transformărilor societale, politice și culturale ce au zguduit Europa în prima parte a secolului XX. În opera de maturitate, Hesse s-a ocupat atent de consecințele totalitarismului și fascismului, și a încercat să găsească un antidot împotriva ororilor veacului. Și-a construit propria utopie a purității, frumuseții și adevărului, mai ales în Lupul de stepă (Der Steppenwolf) și în Jocul cu mărgele de sticlă (Das Glasperlenspiel). Astfel, marele scriitor german a contribuit substanțial la discursul dialectic despre teroare și la căutarea adevărului etern care-i unea pe mulți dintre intelectualii epocii.

Mormântul lui Hermann Hesse
Mormântul lui Hermann Hesse

În Lupul de stepă, Hesse ne înfățișează viața unui intelectual care încearcă să găsească o ieșire dintr-o lume dominată de superficialitate, teroare și singurătate. Protagonistul, Harry Haller (cel mai probabil, imaginea autorului însuși) găsește în propriul suflet adevărul lumii pe care trebuie s-o accepte (în pofida disprețului său față de „superficialitate”) înainte de a pătrunde în cea a perfecțiunii și nemuririi. Hermina, „oglinda sufletului” lui Harry, suferă și ea de o „dimensiune prea mult”. Să ne întoarcem preț de o secundă la poemul studentului Joseph Knecht (Entgegenkommen) ca la o adaptare la lume, publicat de Hesse în Jocul cu mărgele de sticlă. În acel poem, scriitorul german recomanda, cu deplină ironie, renunțarea la una dintre dimensiuni spre a evita pericolele născute din înțelegerea adevărului „mai profund”. Traduc aici: „Dacă au dreptate, acei oameni principiali,/Iar viața profundă este într-atât de potrivnică,/A treia dimensiune devine dispensabilă”.

Casa sufletului - și aici Hesse devine cu adevărat platonic - se află dincolo de timp și spațiu. Pentru Hermina, ea este tărâmul de dincolo de timp și de orice altă iluzie (Schein). În acest context, „râsetul nemuritorului”, în special cel al lui Mozart, devine imaginea reîntoarcerii sufletului acasă. Eternitatea nu este nimic altceva decât ieșirea din timp, o regresie în inocență. Extrem de aluziv cu privire la realitatea Germaniei sfârșitului anilor 1920 și la radicalizarea crescândă de după Marele Război, Hesse își lăsa protagoniștii, încă din 1927, să profețească: „Două treimi din compatrioții mei citesc același gen de ziare, ascultă în fiecare dimineață și în fiecare seară aceleași plăci, și în fiecare zi sunt prelucrați, preveniți, incitați, transformați în nefericiți și mânioși. Iar sfârșitul și scopul tuturor acestora este un alt război, este următorul război care va fi și mai cumplit ca primul”. Racilele sufletului care îl chinuie pe Harry Haller sunt nu capriciul unui singur individ, ci boala timpului însuși, nevroza unei întregi generații.

Hermann Hesse și-a desăvârșit „utopia” în 1943, prin publicarea Jocului cu mărgele de sticlă. Lucrase la capodoperă între 1930 și 1942. Hesse privea Jocul ca pe suma tuturor scrierilor sale. Romanul este un simbol al celei mai înalte forme de realizare intelectuală, în care cultul muzicii joacă un rol esențial. Jocul cu mărgele de sticlă oferă o cale directă către revelarea adevărului etern, iar limbajul devine, pe alocuri, ezoteric. Nu putem cuprinde aici miriadele de nuanțe și dimensiuni ale Jocului. Important este că Hesse a imaginat această „oază” ca alternativă consistentă la starea intelectuală a lumii moderne în general, și la climatul totalitar și fascist al vremii, în particular. Într-o scrisoare din ianuarie 1947 către Salome Wilhelm, Hesse îi mărturisea acesteia că fusese „suficient de protejat împotriva realității ca atare câtă vreme lucrase la Jocul cu mărgele de sticlă, câtă vreme [a] putut să se scufunde în această operă ca într-un spațiu magic inviolabil...” Evident, știm astăzi, Hesse a făcut cu mult mai mult: i-a ajutat, bunăoară, pe Thomas Mann și Brecht să ia calea exilului în 1933, odată cu ascensiunea la putere a lui Hitler. A intuit bine. În martie 1934, îi scria aceluiași Mann: „până și o prelegere cuminte a lui [Erwin Guido] Kolbenheyer ar fi acum interzisă de poliție”. Chiar și așa, ancorat în propria-i marotă a detașării, nu a condamnat vreodată explicit regimul național-socialist (fiind ulterior și criticat).

Această căutare febrilă a unui „tărâm” al frumuseții, al adevărului și consolării, a fost împărtășită de mulți intelectuali din generația lui Hesse. A păstrat legătura cu unii dintre ei, cu Mann, cu Carl Gustav Jung și alți reprezentanți ai faimosului grup umanist Eranos, care se coagulase în Elveția după 1933. Au fost animați cu toții de mirajul unui „district special”, al unei „provincii pedagogice” la care visase cândva chiar marele Goethe. Însă așa cum învățase Joseph Knecht că dincolo de ordinea stabilă a minții există realitățile întunecate și în permanentă schimbare ale lumii, și ei au realizat, la fel de repede și la fel de tragic, că până și cea mai aleasă, cu adevărat perfectă tradiție spirituală poate fi spulberată într-o singură zi de „revoluțiile” forțelor obscurității...

Încarcă mai mult

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG