Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Mihail Bulgakov (1891–1940)
Mihail Bulgakov (1891–1940)

În ultimele zile de primăvară ale anului 1931, cererea disperată de concediu în străinătate a lui Mihail Bulgakov (1891–1940) era respinsă de către autoritățile sovietice. Kremlinul nu i-a răspuns la scrisoare, după cum nu se sinchisise nici cu toate celelalte trimise anterior. În loc să se relaxeze pe malurile Senei, Bulgakov avea să-și mai petreacă o vară în apropierea râului Kliazma. Scriitorul înțelege că se află prins într-o colivie mai strâmtă decât și-ar fi imaginat. Un manuscris al romanului său, Diavolul la Moscova, ars în 1930, zace din nou pe masă. De data asta însă, are un titlu diferit, pentru că povestea nu va mai fi o satiră politică. În cei opt ani de viață care i-au mai rămas, se va transforma într-o confesiune personală, sau chiar o profeție. Autorul de 41 de ani—șapte piese de teatru, trei nuvele și un roman—era gata să-și urmeze planul.

Lupta împotriva stupidității și vulgarității a fost profesiunea de credință a lui Bulgakov, a doua lui natură, dacă vreți, stilul său de viață. Satira îi era sabie, sarcasmul pavăză. Asta l-a preocupat pe el, mai cu seamă în anii 1920, ducând la o ură nedisimulată din partea criticilor literari sovietici. În 1929, o interdicție semi-oficială de a-și mai pune în scenă piesele și a-și mai publica romanele a rupt pentru el acel echilibru fragil. Cei trei ani de exil forțat din teatru și literatură l-au călit. Avusese destul timp să se gândească singur și, finalmente, să păstreze distanța față de vechiul sine. Și-a promis că nu-și va mai risipi orzul pe gâște. Se află deja deasupra gloatei literare și îi poate disprețui acesteia opinia pentru că se simte deja ca un Maestru: un Nikolai Gogol la Paris, purtând mica pălărie neagră de academician francez.

Istoria franceză era unul din subiectele preferate ale scriitorului. Viața domnului de Molière, o bufonerie a desfătărilor de secol XVII, fusese apreciată ca una din cele mai bune piese ale sale. În plus, cunoscuse o femeie căreia îi atribuia sânge nobil, sângele nopții Sfântului Bartolomeu. Ea, o descendentă din Regina Margot, Marguerite de Valois—Margareta, îi va broda pe pălărie un „M” aurit. Îi va fi a treia și ultima soție: Elena Sergheevna!

Diavolul se află încă în centrul poveștii, iar numele lui este, în sfârșit, decis—Woland—deși fermul „W” german stă gravat pe cutia lui de țigări. Deloc surprinzător, Bulgakov este un poliglot. Ochii diferiți—unul este verde și nebun, iar celălalt, negru, gol și mort—completează alte „echipări” satanice neoclasice precum ocazionalele băi sulfuroase pentru picioarele gutoase sau o ponosită mantie peticită, asemeni cămășii de noapte a Țarului Alexandru al III-lea. Portretul Diavolului este vag, dar corect politic. Și mai mult, este descris ca fiind aristocratic, cu o aplecare spre melancolie. Diavolul nu omoară cu mână proprie, el lasă treaba murdară pe mâna adepților săi. Preferă să observe maniere și moravuri în vreme ce face comentarii erudite. „Omnipotent, omnipotent!”, exclamă Margareta, văzând manuscrisul Maestrului refăcut din cenușă, în vreme ce Elena Sergheevna își asigură prietenii că Kremlinul „este înțelegător cu noi”. De ce a fost scutit Maestrul? De ce n-a fost tăiat firul care separă viața de moarte?

La câteva zile după sinuciderea lui Vladimir Maiakovski la Moscova, pe 14 aprilie 1930, Mihail Bulgakov primea un telefon de la Stalin. O scurtă conversație avea să se termine ambiguu: „trebuie să ne întâlnim să vorbim”. Trei luni mai târziu, autorul îi scria unui prieten: „M-a sunat Secretarul General. Mergi pe mâna mea: a vorbit puternic, clar, solemn și elegant”. Adăuga: „O speranță s-a ițit în inima scriitorului: tot ce rămâne este să-l văd și să-mi întâmpin soarta”. Nu s-au întâlnit niciodată, Bulgakov cu Stalin, iar portretul lui Woland a rămas obscur. Dar acel telefon l-a salvat pe Maestru, ca și când ar fi câștigat o sută de mii de ruble la loterie: i s-a permis să lucreze, să respire, să trăiască.

Este cu adevărat trist cum se strecoară clemența uneori, neașteptat și viclean, prin cele mai înguste crăpături. Chiar și într-o epocă a telefonului și mașinilor cu motor. Da, chiar și în apartamente cu câte șase familii în fiecare. Patru ani mai târziu, un alt telefon decidea soarta unui alt maestru...

*Telefonul dat de Stalin lui Boris Pasternak în 1934, privind soarta lui Osip Mandelștam, a fost relatat de Nadejda Mandelștam în memoriile sale.

În ianuarie 1965, avea loc abia a doua întâlnire a Comitetului Politic Consultativ al Pactului de la Varșovia care nu s-a ținut la Moscova. Precedenta consfătuire fusese în 1956, dar cea din ’65 era și prima care nu fusese convocată de Kremlin, ci de Walter Ulbricht, ale cărui planuri de reorganizare a Pactului fuseseră zădărnicite vreme de un an de zile chiar de către omologii comuniști români.

La întâlnire, consecință a opoziției românești la noile transformări cerute de polonezi și est-germani (în special), nu s-a luat vreo decizie concretă, ci doar s-a discutat chestiunea. Inclusiv propunerea sovietică de a forma un Consiliu al Miniștrilor de Externe a fost susținută de toate părțile, mai puțin de către delegația de la București. Reorganizarea Pactului avea să mai fie discutată abia în februarie 1966, la Berlin. Detaliu relevant, întâlnirea de la Varșovia fusese și prima a CPC de după declarația de independență a României din ’64...

Conducerea comunistă de la București acționase preventiv față de eventuale manevre ale est-germanilor privind reformarea Pactului, scriindu-i lui Brejnev că „în fiecare partid comunist, principiul dominant conform căruia minoritatea trebuie să se supună majorității nu poate fi aplicat relațiilor dintre partidele comuniste și muncitorești”. Justificându-și astfel dreptul de veto în interiorul Pactului de la Varșovia, Gheorghiu-Dej sublinia că Pactul nu era un mega Birou Politic în care centralismul democratic poate fi folosit spre a amuți opinia minorității. Altfel spus, românii vedeau reforma doar ca pe o altă ocazie de „a confirma Uniunea Sovietică în rolul de hegemon” și le-au transmis acest lucru și omologilor chinezi. Comuniștii români au privit întâlnirea ca pe o victorie, lăudându-se acelorași chinezi că aliații lor „au fost obligați să elimine din comunicatul final problemelecu care ei nu fuseseră de acord”.

Est-germanii au sugerat apoi o întâlnire a miniștrilor de externe ai Pactului de la Varșovia în iunie. Acest lucru a avut până la urmă efectul opus asupra comuniștilor români. Pe deplin conștient de persistența est-germanilor întru reformă, ministrul de Externe, Corneliu Mănescu, a pregătit un lung raport despre „Poziția României vizavi de Pactul de la Varșovia”, în august 1965. Era, de altfel, și prima analiză extensivă a alianței, scrisă la cinci luni după ce Nicolae Ceaușescu îl succedase pe Gheorghiu-Dej, cel care murise în martie.

Ceaușescu fusese numit succesorul lui Dej, printre altele, datorită atitudinii lui față de controlul exercitat de Kremlin. Totodată, raportul coincidea cu adoptarea noii Constituții, chiar astăzi, pe 21 august 1965. Țara era redenumită „Republica Socialistă România” iar „Partidul Muncitoresc Român” devenea „Partidul Comunist Român (PCR)”. Acest lucru a marcat o ruptură cu trecutul comunist recent și cu Uniunea Sovietică. Analiza poziției României vizavi(mai degrabă decât din interiorul) de Pactul de la Varșovia vestea o viitoare și mai mare depărtare de orbita sovietică.

Raportul a reprezentat, de asemenea, o pregătire pentru discuțiile bilaterale cu Kremlinul, programate pentru septembrie 1965. El conținea și o analiză detaliată a tuturor întâlnirilor Comitetului Politic Consultativ și sublinia „succesul” opoziției României în interiorul Pactului (în special pe tema acceptării Mongoliei în alianță și pe cea a reformelor interne). „Profesionalismul alianței” devenise brusc principala prioritate a comuniștilor români. Pentru prima dată, se spunea explicit că „Tratatul de la Varșovia este un concept internațional interguvernamental”, termen care nu fusese prins și în textul original al tratatului. Raportul comuniștilor români sublinia și faptul că unilateralitatea sovietică în timpul crizei rachetelor cubaneze fusese ilegală, pentru că deciziile ar fi trebuit, de fapt, luate în interiorul Pactului. Tratatul de la Varșovia a devenit astfel un instrument important de preîntâmpinare atât a unilateralității, cât și a supranaționalismului.

Leonid Brejnev a luat foarte în serios cerințele pentru mai multe consultări oficiale și o mai bună pregătire a întâlnirilor Pactului. A avut însă grijă să consulte delegațiile mai multor țări ale Pactului în toamna lui 1965, ceea ce a condus la o deschidere majoritară spre opțiunea reformistă. Toate delegațiile, mai puțin cea a comuniștilor români, au fost explicite în susținerea lor pentru un nou statut al CPC, un secretariat care să nu fie doar tehnic și un comitet stabil pentru politică externă. Asupra celui din urmă se convenise încă de la întâlnirea de la Praga, din ianuarie 1956, dar nu fusese vreodată implementat.

Într-un fel, Brejnev ajunsese să practice exact ceea ce predicase Hrușciov: accentuând că „reprezentanții țărilor fraterne [...] au cerut ca inițiativa să aparțină CC al PCUS”, Brejnev a preluat ca a luiaceastă inițiativă a liderilor est-germani, apoi a susținut că propunerile sale au girul majorității statelor din Pactul de la Varșovia. Între timp însă, ideea unei reforme militare a Pactului a câștigat prioritate în fața oricăror reforme de politică externă și, de aici încolo, prin intenția lui Brejnev de a crea un cartier militar unit, deci o replică a NATO, s-a deschis un nou capitol în istoria Tratatului de prietenie...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG