I Have a Dream, discursul lui Martin Luther King (1929–1968/asasinat) rostit pe 28 august 1963 cu ocazia Marșului asupra Washingtonului pentru Libertate și Locuri de Muncă, este probabil cel mai cunoscut și cel mai citat dintre textele sale. Survenită într-un context puternic încărcat emoțional, cuvântarea își merită locul printre cele mai bune prestații oratorice americane. Este fascinant cum un discurs de doar cincisprezece minute a reușit să capteze perfect unda de optimism a afro-americanilor (și a altora) aflați în sprijinul mișcării pentru drepturile civile. Așadar, Martin Luther King, Jr. „Visătorul” (The Dreamer) rămâne până azi un motiv puternic care ghidează percepția generală despre „Rege”.
Un alt discurs, A Time to Break Silence, probabil ultimul său text important, a fost mai puțin citat și, cu siguranță, mai puțin venerat. Deși doar 4-5 ani separau cele două cuvântări, dispoziția mișcării pentru drepturile civile, și a Americii în general, se schimbase în mod irevocabil. Rostit la Biserica Riverside din New York în opoziție față de Războiul din Vietnam, A Time to Break Silence a generat reacții divergente și, în general, negative. Principalele ziare americane, care, până una, alta, elogiaseră I Have a Dream, au ales calea unei conspirații a tăcerii cu privire la conținutul discursului lui King. Niciun mare ziar american nu a publicat discursul. Cu toate astea, anumiți jurnaliști s-au dovedit a fi extrem de vocali împotriva lui King. Acuzațiile oscilau între „naivitate” și „lipsă de loialitate”.
Ne putem întreba, pe bună dreptate, de ce aceste reacții considerabil diferite? Un răspuns superficial ar fi acela că americanii erau prinși în convulsiile Războiului din Vietnam sau că aceiași americani ar fi fost prizonierii mentalității războinice emanată de la Capitol Hill și Biroul Oval. Detractorii lui King au afirmat că acesta nu posedă o expertiză pe politică externă și, prin urmare, n-ar trebui să se aventureze pe acel tărâm. Mai mult, au sugerat că Mișcarea pentru Drepturile Civile și King însuși s-ar fi plasat în afara statului, a societății privită în ansamblu. Jurnaliștii au crezut că dispoziția Americii de culoare și a Americii în general era mult mai favorabilă războiului decât ar sugera-o nesupunerea civică anti-război. În aceeași logică, s-a sugerat că Luther King ar sacrifica aspirațiile afro-americanilor la cheremul hipioților, al contestatarilor de profesie și al altor - de obicei albi - rebeli. Cert este că oricât de puternică ar fi fost baza intelectuală și susținerea de tip grassroots pentru mișcarea anti-război, Luther King nu a fost manipulat de niciun individ sau organizație spre a-și afirma public opoziția față de război.
Să ne aducem aminte cum descria Ralph Ellison (1914–1994) orașul deciziilor americane, ca pe „un loc al puterii și misterului, frustrării și posibilității” (Ellison, Three Days before the Shooting). Dar era, desigur, și locul în care King, în acel teribil august ’63, acaparase marea scenă națională și fusese mai aproape ca oricine, de la Lincoln încoace, de revelarea „promisiunilor combinate ale Scripturii și Constituției acestei țări”.
Three Days, romanul neterminat al lui Ellison, fusese conceput înainte ca Luther King să devină o figură națională, așa cum silit de împrejurări evidențiase și autorul atunci când lucrul la carte trena într-o a patra decadă... însă promisiunea în care a crezut King animă, în mod cert, textul lui Ralph Ellison. Același Ellison a fost mereu intrigat de cum a intrat Luther King „pe tărâmul politicii în timp ce se străduia să rămână în afara lui”, ceea ce la o adică ar fi putut să fie și felul lui de a reflecta nu doar asupra personajului Hickman, ci și asupra propriului rol în mișcarea pentru drepturile civile. Rămân legendare refuzul lui Ellison de a fi numit purtător de cuvânt al activismului de culoare și alergiile lui față de naționalismul rasial, fie negru ori alb. Să luăm și răspunsul oferit de Ralph Ellison lui Irving Howe, atunci când acesta din urmă, în eseul Black Boys and Native Sons (1963), apărase naturalismul politizat al lui Richard Wright. Ellison îl certa aspru pe Howe pentru sugestia că arta afro-americană n-ar fi altceva decât „întruchiparea abstractă a infernului” și îl acuza că practică propriul tip de segregare (Shadow and Act).
Ce anume a tranșat, în decursul a doar câtorva ani, receptarea diferită a discursurilor lui Martin Luther King? I Have a Dream fusese mai ușor de acceptat de către publicul american, în parte, datorită percepției că discursul propunea o soluție simplistă și ușoară la problema rasială din America. Aspectele emoționale și vizionare ale textului sunt evidente pentru cititorii de azi. Chiar și așa, o privire mai atentă asupra lui ne va arăta că nu conține vreun program, vreo politică sau vreo profeție. La polul opus, „oferta” anti-război de mai târziu a lui King nu critica doar guvernul Statelor Unite, ci și angajamentul fragil al națiunii americane în direcția unei egalități reale. Același Luther King afirmase de timpuriu că mulți americani albi se mulțumesc prea ușor cu desegregarea și nu sunt suficient de dedicați problemei egalității. Poziții, evident, inconfortabile.
King avea să plătească un preț teribil pentru ruperea tăcerii din jurul „sanctității” efortului de război, inclusiv prin acel discurs din 1967. Viziunea din I Have a Dream rămâne însă un fel de captare satisfăcătoare a dorințelor Americii în relație cu cetățenii săi de culoare.
