Linkuri accesibilitate

Marius Stan

În 1933, Fritz Lang (Viena,1890 – Beverly Hills,1976) părăsea Germania și se remodela într-unul din cei mai de succes regizori de la Hollywood, producând filme remarcabile vreme de încă două decenii. Apoi, a făcut ceva cu totul neobișnuit: s-a întors în Germania pentru a mai realiza două stranii pelicule. Una din ele era un remake în două părți al unui film la care lucrase în 1921, cealaltă, o continuare alb-negru a ultimei pelicule pe care o regizase înainte să părăsească Europa.

După aceste două filme, Fritz Lang nu a mai făcut vreodată un altul, deși a mai trăit 16 ani (până pe 2 august 1976), s-a întors la Hollywood și chiar a primit numeroase oferte. Ceva din acele ultime două filme părea să-l fi schimbat irevocabil pe Lang. A declarat chiar, la un moment dat, că prin acele două pelicule ar fi închis un cerc.

Într-un fel, Mormântul indian (1959) și Cei o mie de ochi ai doctorului Mabuse (1960) au reprezentat pentru Fritz Lang o manieră de a-și sintetiza întreaga viață și carieră. Peliculele au avut o funcție privată, au fost construite din ruinele trecutului său, dar nu au fost autobiografice în sensul celor 400 de lovituri (Truffaut) sau (Fellini). Ultimele filme ale lui Lang sunt despre un conducător al Indiei și un psihiatru care încearcă să cucerească lumea. La prima vedere, niciunul din ele nu pare să reflecte prea mult din viața privată a regizorului. Pentru a avea acces la fondul biografic intim al lui Lang, există însă și un alt mod de a privi lucrurile. Este și miza acestui eseu.

Perioada pe care o revizitează ultimele producții se suprapune peste viața weimareză a regizorului, în special cea cuprinsă între 1921–1931. Pe vremea aceea, Lang era căsătorit cu Thea von Harbou (1888–1954). Ea i-a fost scenarist pentru toate filmele realizate în epocă, inclusiv pentru drama SF Metropolis. Colaborarea profesională și căsătoria creaseră o legătură intensă între cei doi, amalgamând două personalități deosebit de puternice. Era mai mult decât a aparține unul altuia, era mai mult decât dragoste. Erau o echipă, o singură entitate.

Apoi a intervenit fisura. Colegul de apartament al lui Lang, un tânăr din India pe nume Ayi Tendulkar (1904–1975), devine amantul lui Von Harbou în anii ’30 și provoacă, în cele din urmă, divorțul dintre Fritz și Thea. Era doar una din cauzele declinului personal. Cealaltă: ascensiunea la putere a naziștilor.

Apoi a intervenit fisura...

Când Fritz Lang a ales calea exilului american, Von Harbou și Tendulkar au rămas în urmă, au intrat în partidul nazist și, după ce s-a oficializat divorțul de celebrul regizor, s-au căsătorit. Mai târziu, Lang a ales să vorbească foarte puțin despre aventura soției: „Separarea noastră a fost amicală... singurul lucru care ne-a divizat pe noi a fost național-socialismul” (vezi biografia lui Patrick McGilligan, Fritz Lang: The Nature of the Beast, 2013, ediție revăzută, p. 181).

Pe parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial, atât Lang, cât și Von Harbou au făcut filme, primul la Hollywood, a doua, în Germania. După război, Thea a fost arestată și încarcerată pentru activitatea propagandistică sub regim nazist. În apărarea ei, a pretins că n-ar fi fost, de fapt, o adeptă fanatică, sau că se înrolase în partid doar pentru a-i susține și ajuta pe „indienii din Germania și prizonierii de război indieni”. Lang a denunțat vehement astfel de explicații, afirmând public că Thea fusese o susținătoare entuziastă a național-socialismului. A triumfat însă varianta ei de poveste și a fost eliberată din închisoare. A mai apucat să facă și câteva filme postbelice...

Ultimele două pelicule ale lui Lang reprezintă revizitări sau extensii ale primului și ultimului film realizat împreună cu Von Harbou. În acest fel, cele din urmă producții marca Fritz Lang „înrămează” cu minuțiozitate intensa colaborare care fusese centrul vieții private și al carierei profesionale a regizorului în anii ’20. Doar într-un astfel de sens, deci doar dacă regândim aceste filme ca fiind „despre” relația dintre Lang și Von Harbou, putem concede că anumite elemente sunt direct autobiografice.

Mormântul indian și Tigrul din Eschnapur, cele două părți ale epicului indian al lui Lang, spun povestea unui arhitect german, Harald Berger, care se îndrăgostește și salvează o dansatoare de la căsătoria de conivență cu un maharajah indian. În versiunea originală, cea din 1921, nu există niciun arhitect german, prințesa indiană are o aventură cu un soldat britanic, iar filmul se încheie cu moartea ambilor. Remake-ul lui Lang din 1959 adăuga un salvator german și transforma tragedia prințesei într-o poveste romantică.

Nimic nu pare a fi întâmplător: asemeni lui Lang, cel din viața reală, arhitectul german studiase arhitectura la Paris și Viena. Dacă arhitectul îl simbolizează pe Lang, atunci „extragerea” unei femei dintr-un mariaj cu un indian sugerează că filmul lui Fritz Lang rămâne, în mare parte, fantasma regizorului de a o salva pe Thea Von Harbou de propria ei viață post-despărțire.

Poate că a fost maniera lui Lang de a-și repara relația pierdută, fie și în imaginație. A insistat să apară că pelicula se baza pe romanul lui Von Harbou, iar anumite versiuni i-au acordat ei întregul credit pentru scenariu. La sfârșitul anilor ’50, înviind-o pe Thea ca scriitor și pe el ca regizor, Fritz Lang performa, de fapt, un act autobiografic. Unul care reflecta, în mod misterios, chiar intriga filmului—recuperarea Theei Von Harbou din mariajul și viața performativă pe care o avusese cu Tendulkar. Cercul fusese, într-adevăr, închis, inclusiv pentru cariera de regizor a lui Lang...

Motto: „Bine, bine, stai acolo! Nu mai ține linia ocupată”

În mai, anul acesta, cadavrele a șapte femei de altă naționalitate au fost găsite pe fundul unui lac din Cipru. Din 1960, de la câștigarea independenței, și până în zilele noastre, Ciprul nu mai cunoscuse crima în serie. Ne interesează direct sordida poveste insulară pentru că relevă o reacție absurdă a poliției, acuzată direct de neglijarea emigranților. Începând din aprilie, media cipriote au dedicat editoriale întregi și prime pagini investigației legate de cele șapte crime mărturisite de Nicos Metaxas, un ofițer de armată în vârstă de 35 de ani. Până să le fie descoperite cadavrele, victimele - patru filipineze, incluzând o mamă și fiica ei de șase ani, o româncă și fiica ei de opt ani, și o femeie nepaleză - fuseseră declarate dispărute. Poliția a clasat repede cazurile. „Afacerea” a tulburat apele altfel liniștitei insule mediteraneene. Sub presiune publică cipriotă, ministrul Justiției a demisionat, iar șeful poliției a fost destituit. Oribila crimă în serie a atins însă mai multe puncte sensibile: relația societății cipriote cu femeile, cu emigranții, dar și laxitatea poliției. Într-un fel, victimele fuseseră de două ori invizibile: ca femei, și ca străine. Nu e astfel de mirare că psihopatul și-a ales victimele dintre femei imigrante, izolate, vulnerabile. A-ți fi frică într-o astfel de țară, cu buna reputație a paradisului păcii și stabilității într-o regiune tulbure, cu aproape patru milioane de turiști anual, trebuie că reprezintă un eveniment...

Dar despre laxitatea poliției și lipsa ei de profesionalism și umanitate este vorba și în (mai) sordidele crime de la Caracal. Nu ne îndoim că psihopații pot traumatiza și societăți în care instituțiile abilitate răspund adecvat, dar aici este vorba de un pattern cu mult mai nociv și insidios.

Desigur, criminalul Gheorghe Dincă nu și-a dorit să-și dea întâlnire, să seducă sau să atragă tinerele pe care le-a violat și apoi ucis. Dorința lui a fost aceea de a tortura și distruge. Nu există un mister insondabil în acțiunile psihopatului. Crimele lui sexuale sunt și politice pentru că-și au rădăcina într-un sistem al supremației masculine în același fel în care linșajul se bazează pe supremația albă. Pe scurt, o asemenea crimă precum cea petrecută la Caracal reprezintă o formă de terorism patriarhal. Reacția penibilă a poliției locale nu face decât să confirme această stare de fapt.

Recunoașterea unei astfel de probleme este, în orice caz, îngreunată de o lungă tradiție, pentru că, așa cum observa și Kate Miller în lucrarea sa clasică din 1970, Sexual Politics, „nu suntem obișnuiți să asociem patriarhatul cu forța. Într-atât de rotund este sistemul de socializare, într-atât de complet asentimentul general privindu-i valorile... încât abia mai pare să necesite o implementare violentă. ...Și totuși... controlul în societățile patriarhale ar fi imperfect, chiar inoperabil, dacă n-ar avea domnia forței pe care să se bazeze, atât în situații de urgență [apelul Alexandrei?], cât și ca instrument omniprezent de intimidare” (pp. 44-45).

În această perspectivă, violul apare ca expresie directă a politicii sexuale, o montare ritualică a dominației masculine, o formă de teroare care caută să mențină status quo-ul. Nu știm încă încotro vor duce toate ramificațiile cazului Dincă. Discuția despre societate este însă cea care trebuie să primeze și să răspundă cu mult mai comprehensiv emoției născute din atrocitatea de la Caracal. Să o spunem direct: România este o țară în care sexualitatea este în sine o formă de putere, în care opresiunea ia diverse forme și unde sexualitatea reprezintă elementul axial al inegalității de gen. Uciderea femeilor și copiilor, incluzând tortura și crima comise de către soți, amanți, tați sau străini, nu sunt, la rigoare, niște rele inexplicabile sau rezervate doar domeniului „monștrilor”. Din contră, crima sexuală este expresia ultimă a sexualității ca formă de putere. Crima sexuală (sau „recreațională”, cum o mai numește FBI-ul) este parte din tradiția pe care filosoafa americană feministă Mary Daly a numit-o ginocid. Pe cale de consecință, într-o asemenea societate, ginocidul este tocmai realitatea vieții trăită de fiecare femeie. Încă mai zâmbim?

Crimele din Sudul țării sunt cu atât mai relevante pentru discuția noastră cu cât semnele unei astfel de realități erau peste tot: în afișele și fișierele poliției cu femei dispărute, în ziarele locale care raportează zilnic tot felul de „atrocități” private, în emisiunile de știri („de la ora 5”, „ora 7”, „ora morții”), etc. Bărbații, atât cei decenți, cât și cei indecenți, se vor grăbi să se disocieze pe ei înșiși de un reprezentant care a fost dezvăluit public ca violator și criminal. Această grabă masculină de a te disocia, în special post-factum, este caracteristica unei culturi patriarhale în care conștientizarea supremației masculine instituționalizate este reprimată. Astfel, în mii de feluri invizibile, cultura locală dedublează distanța dintre ea însăși și violența sexuală, negând „normalitatea” fundamentală a acelei violențe într-o cultură a supremației masculine și încercând să o prezinte ca pe un domeniu rezervat exclusiv psihopaților și monștrilor.

Ce rămâne să le mai spunem femeilor din România după unul din cele mai zguduitoare cazuri de violență masculină din istoria post-decembristă? După 19 ore, cuvintele și-au pierdut sensul. Alexandra ar fi rămas oricum o persoană traumatizată dacă, prin minune, autoritățile ar fi reușit să-i salveze viața. Din acest motiv, este important să mergem la rădăcina răului dacă vrem să înțelegem de ce un om din această țară, o tânără de 15 ani, confruntată cu o situație limită, a fost practic invitată să elibereze linia vieții...

Încarcă mai mult

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG