Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Lady Macbeth din regiunea Mtsensk, opera în patru acte și nouă scene a lui Dmitri Șostakovici (n. 25 septembrie 1906-d. 9 august 1975), și-a câștigat cu adevărat „proasta reputație” după condamnarea ei în Pravda, în 1936. Cantitatea de violență și sex din operă o distinge de nuvela lui Nikolai Leskov (1831-1895), pe care și fusese, de altfel, bazată, și pare să fi atras în epocă mânia lui Stalin. Relația complexă dintre reprezentarea șostakoviciană a sexualității și portretul pe care compozitorul i-l face Katerinei, eroina tragică a operei, oglindește tensiunile sociale ale revoluției sexuale și reculul conservator din anii ’20 și ’30 ai veacului trecut. Scrierile feministei Alexandra Kollontai (1872-1952) despre noua femeie sovietică prezintă corespondențe remarcabile cu portretizarea pe care o face Șostakovici personajelor feminine și oferă, la o adică, un context plauzibil pentru o analiză mai aprofundată.

Povestea rămâne „un scandal”, dar și unul din cele mai dramatice puncte de cotitură din toată istoria muzicii. Într-o noapte de ianuarie 1936, Dmitri Șostakovici asista la Moscova la o a doua producție a operei sale, Lady Macbeth din regiunea Mtsensk. Avea deja doi ani vechime și se bucura de o repunere în scenă atunci când s-a zvonit că Stalin ar fi în public tocmai în acea noapte. Poate că Stalin asistase recent, urmare a trasării unor noi criterii pentru realismul socialist în artă, la Donul liniștit al lui Ivan Dzerzhinski (1909-1978), o operă conservatoare ce strânsese aprecieri și chiar smulsese un interviu post-spectacol cu dictatorul...

Nu exista însă un auditoriu similar și pentru Șostakovici. Stalin a părăsit brusc sala pe la mijlocul serii, lăsând cale liberă unui articol nesemnat în Pravda, care să vorbească, de fapt, pentru el: „Haos în loc de muzică!” - era titlul care avea să schimbe cariera lui Șostakovici pentru totdeauna și s-o scoată pe Lady Macbeth de pe scenă pentru încă trei decenii. Pentru compozitor, atacul a reprezentat o lovitură aproape fatală, transformându-i următorii ani într-o luptă chinuitoare pentru acceptare (acceptare de care, cel mai adesea într-un regim stalinist, depinde viața unui om). De asemenea, a reprezentat un avertisment la adresa nefericitului compozitor, care eșuase - pasămite - să aducă adevăratele valori realist socialiste pe scena operei. Drept urmare, Șostakovici nu a mai produs vreo operă după aceea, iar anii următori i-au fost marcați de teama cumplită a răzbunării regimului. Așa cum tunase și Pravda, „povestea putea să se termine foarte prost”.

Motivele pentru reacția lui Stalin sunt nenumărate. Putem intui câteva. Cel mai transparent are de-a face cu acuzațiile de „formalism” și „modernism”, doi termeni vag definiți și mânuiți cu precădere de facțiunile conservatoare și moderniste din vechea Asociație Rusă a Muzicienilor Proletari, organul muzical oficial al statului. Modernismul operei Lady Macbeth, chiar dacă definit prin ireverență, disonanță, incorectitudine politică sau subiect ales, era cu mult mai puțin radical în expresie decât prima operă a lui Șostakovici, Nasul. Și atunci, de ce tocmai Lady Macbeth să fi atras tunetele și fulgerele Kremlinului?

Una din principalele obiecții ale lui Stalin fusese sexualitatea operei. Criticile din Pravda și din alte părți au continuat până prin 1949 și au vizat „erotismul nesănătos și sadismul care umplu pagină după pagină din scenă”. Ele vizează fără îndoială un act sexual între eroina Katerina și iubitul ei, Serghei. Această muzică - botezată „pornofonie” de către un critic New York Times - rămâne în istorie ca una dintre cele mai explicite din repertoriul de operă sau simfonic. Și Nasul conținuse scene de alcov, însă acestea nu fuseseră obiect de denunț.

Bazându-și opera pe o bine-cunoscută tragedie de secol XIX - nuvela din 1864 a lui Nikolai Leskov, Lady Macbeth din regiunea Mtsensk -, compozitorul își prezenta compoziția ca pe o pasionată critică sovietică la adresa unui trecut exploatator pre-revoluționar. Șostakovici scria: „În calitatea mea de compozitor sovietic, am ales să păstrez puterea nuvelei lui Leskov și totuși, abordând-o critic, să-i interpretez evenimentele din punctul nostru modern de vedere”. Cu toate acestea, aspecte din Lady Macbeth care înfățișau noua societate, în special viziunea ei despre dragoste și sex, plasau în mod inconfortabil opera la confluența conflictelor ideologice. Cu intenție sau doar din nechibzuință, a fost tocmai reflectarea transformării acestui mediu cultural cea care a făcut din opera lui Șostakovici, în mod ironic, o pălărie mult prea mare pentru timpurile acelea...

Puține schimbări istorice se petrec ad litteram peste noapte, însă așa a apărut, chiar din primele ore ale zilei de 13 august 1961, unul din simbolurile Războiului Rece: Zidul Berlinului. Cordoane umane alcătuite din poliția de frontieră est-germană și organe de miliție au început în acea noapte să ridice obstacole din sârmă și avanposturi din beton care să susțină îngrădirea ghimpată de-a lungul graniței sectoriale dintre Berlinul de Est și de Vest. Așadar, de la o sâmbătă noaptea la o duminică dimineața, n-a mai fost posibil pentru est-germani să treacă dincolo de ceea ce până atunci nu fusese decât o graniță de principiu (uneori o dungă albă pe asfalt ori chiar o linie de tramvai care să demarce imaginar).

Pe parcursul următoarelor săptămâni, sârma ghimpată a fost înlocuită de bolțari și plăci de beton pentru a crea un zid improvizat, dar solid, puțin mai înalt ca o persoană, dar extrem de păzit. Până să se termine luna august, se trăgea deja în cei care încercau să treacă clandestin, uneori cu consecințe tragice. Frontiera dintre cele două Germanii a fost și ea securizată iar rezidenții frontalieri considerați „nesiguri” au fost deportați în interiorul țării. Republica Democrată Germană (RDG) se izolase pe ea însăși, în mod fizic, de Republica Federală Germană (RFG) și de jumătatea vestică a Berlinului...

Dat fiind exodul în masă dinspre Est către Germania de Vest până în 1961, atunci când în jur de 3 din cele 18 milioane de cetățeni ai RDG plecaseră deja, închiderea graniței nu putea fi o surpriză totală. Așa cum avea să comenteze și ambasadorul britanic în RFG (1957–1963), Sir Christopher Steel, la scurtă vreme după 13 august: „M-am întrebat mereu de ce au așteptat atât de mult est-germanii până să-și închidă granița”. Serviciile de informații occidentale preziseseră deja, de ceva ani, faptul că Germania de Est nu va mai putea opera o graniță deschisă cu Vestul, deci ceea ce era nesigur era doar data, nu și evenimentul în sine. Puțini și-au imaginat însă totalitatea și simplitatea brutală a soluției alese. Cei mai mulți anticipaseră o anumită formă extremă de interdicție administrativă și tratarea graniței de sector ca pe o frontieră internațională, cu puncte de control și verificarea pașapoartelor.

Germania de Vest fusese declarată teritoriu străin de RDG încă din 1957 iar prezența acolo necesita o viză. Ceva similar putea fi introdus pentru Berlinul de Vest. Din cauza poziției sale speciale ca parte a unui oraș cvadripartit aflat sub control Aliat, fusese neclar ce avea să se întâmple cu Berlinul de Est. Existaseră zvonuri că întreg Berlinul avea să fie desprins de restul țării, forțându-i chiar și pe est-germani să treacă printr-un control de identitate atunci când ar fi pătruns în propria capitală. În realitate, după revolta proletară est-germană din 17 iunie 1953, granițele de sector fuseseră închise de poliția est-germană vreme de câteva săptămâni, iar în octombrie 1957, berlinezii au asistat la o reformă monetară peste noapte, care a dus la blocarea granițelor spre a-i împiedica pe speculanți.

Mai târziu, atunci când la o conferință de presă din 15 iunie 1961 liderul RDG, Walter Ulbricht, a negat că Germania de Est ar dori să traseze o graniță internațională la Poarta Brandenburg, declarând faimos că „nimeni nu intenționează să construiască un zid”, zvonurile n-au făcut decât să se amplifice. De ce ar fi menționat Ulbricht așa ceva dacă nici măcar nu fusese întrebarea jurnaliștilor? Cert este că, în vara anului 1961, lumea simțea apropierea momentului despărțirii definitive.

Pentru istorici, unul din paradoxurile lui 13 august 1961 ar putea fi aparenta pasivitate cu care o asemenea schimbare de proporții monumentale a fost întâmpinată de către populație. Ambele conduceri politice, estică și vestică deopotrivă, analizaseră în secret posibilitatea repetării circumstanțelor turbulente din 17 iunie 1953, atunci când în Berlin fuseseră luate pe sus sedii de partid, închisori, fuseseră incendiate magazine chiar în Potsdamer Platz, în vreme ce zeci de mii de oameni năvăliseră în stradă și păruseră a trece granița sectorială după bunul plac. În 1953, demonstranții dictaseră cursul evenimentelor, dar 1961 era altceva. Era parte dintr-o foarte atent pregătită operațiune de tip „Nacht und Nebel”, menită să ia populația prin surprindere.

Nikita Hrușciov însuși îl sfătuise pe Ulbricht cu doar două săptămâni înainte: „Înainte să introduci un nou regim de frontieră n-ar trebui să anunți nimic, pentru că asta ar crește valul de refugiați aliniați să plece” (Conversație telefonică Hrușciov-Ulbricht, datată 1 august 1961 și reprodusă în Die Welt pe 30 mai, 2009). Lucrurile trebuiau pregătite în secret și executate rapid. Foarte puține cadre est-germane au fost implicate în planificarea Zidului, în vreme ce mulți angajați ai Ministerului pentru Securitatea Statului (Stasi) au aflat despre acest „proiect secret” abia pe 11 august...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG