Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Hermann Hesse (n. 2 iulie 1877-d. 9 august 1962) aparține clasei intelectualilor de elită care au reflectat în mod consistent asupra transformărilor societale, politice și culturale ce au zguduit Europa în prima parte a secolului XX. În opera de maturitate, Hesse s-a ocupat atent de consecințele totalitarismului și fascismului, și a încercat să găsească un antidot împotriva ororilor veacului. Și-a construit propria utopie a purității, frumuseții și adevărului, mai ales în Lupul de stepă (Der Steppenwolf) și în Jocul cu mărgele de sticlă (Das Glasperlenspiel). Astfel, marele scriitor german a contribuit substanțial la discursul dialectic despre teroare și la căutarea adevărului etern care-i unea pe mulți dintre intelectualii epocii.

Mormântul lui Hermann Hesse
Mormântul lui Hermann Hesse

În Lupul de stepă, Hesse ne înfățișează viața unui intelectual care încearcă să găsească o ieșire dintr-o lume dominată de superficialitate, teroare și singurătate. Protagonistul, Harry Haller (cel mai probabil, imaginea autorului însuși) găsește în propriul suflet adevărul lumii pe care trebuie s-o accepte (în pofida disprețului său față de „superficialitate”) înainte de a pătrunde în cea a perfecțiunii și nemuririi. Hermina, „oglinda sufletului” lui Harry, suferă și ea de o „dimensiune prea mult”. Să ne întoarcem preț de o secundă la poemul studentului Joseph Knecht (Entgegenkommen) ca la o adaptare la lume, publicat de Hesse în Jocul cu mărgele de sticlă. În acel poem, scriitorul german recomanda, cu deplină ironie, renunțarea la una dintre dimensiuni spre a evita pericolele născute din înțelegerea adevărului „mai profund”. Traduc aici: „Dacă au dreptate, acei oameni principiali,/Iar viața profundă este într-atât de potrivnică,/A treia dimensiune devine dispensabilă”.

Casa sufletului - și aici Hesse devine cu adevărat platonic - se află dincolo de timp și spațiu. Pentru Hermina, ea este tărâmul de dincolo de timp și de orice altă iluzie (Schein). În acest context, „râsetul nemuritorului”, în special cel al lui Mozart, devine imaginea reîntoarcerii sufletului acasă. Eternitatea nu este nimic altceva decât ieșirea din timp, o regresie în inocență. Extrem de aluziv cu privire la realitatea Germaniei sfârșitului anilor 1920 și la radicalizarea crescândă de după Marele Război, Hesse își lăsa protagoniștii, încă din 1927, să profețească: „Două treimi din compatrioții mei citesc același gen de ziare, ascultă în fiecare dimineață și în fiecare seară aceleași plăci, și în fiecare zi sunt prelucrați, preveniți, incitați, transformați în nefericiți și mânioși. Iar sfârșitul și scopul tuturor acestora este un alt război, este următorul război care va fi și mai cumplit ca primul”. Racilele sufletului care îl chinuie pe Harry Haller sunt nu capriciul unui singur individ, ci boala timpului însuși, nevroza unei întregi generații.

Hermann Hesse și-a desăvârșit „utopia” în 1943, prin publicarea Jocului cu mărgele de sticlă. Lucrase la capodoperă între 1930 și 1942. Hesse privea Jocul ca pe suma tuturor scrierilor sale. Romanul este un simbol al celei mai înalte forme de realizare intelectuală, în care cultul muzicii joacă un rol esențial. Jocul cu mărgele de sticlă oferă o cale directă către revelarea adevărului etern, iar limbajul devine, pe alocuri, ezoteric. Nu putem cuprinde aici miriadele de nuanțe și dimensiuni ale Jocului. Important este că Hesse a imaginat această „oază” ca alternativă consistentă la starea intelectuală a lumii moderne în general, și la climatul totalitar și fascist al vremii, în particular. Într-o scrisoare din ianuarie 1947 către Salome Wilhelm, Hesse îi mărturisea acesteia că fusese „suficient de protejat împotriva realității ca atare câtă vreme lucrase la Jocul cu mărgele de sticlă, câtă vreme [a] putut să se scufunde în această operă ca într-un spațiu magic inviolabil...” Evident, știm astăzi, Hesse a făcut cu mult mai mult: i-a ajutat, bunăoară, pe Thomas Mann și Brecht să ia calea exilului în 1933, odată cu ascensiunea la putere a lui Hitler. A intuit bine. În martie 1934, îi scria aceluiași Mann: „până și o prelegere cuminte a lui [Erwin Guido] Kolbenheyer ar fi acum interzisă de poliție”. Chiar și așa, ancorat în propria-i marotă a detașării, nu a condamnat vreodată explicit regimul național-socialist (fiind ulterior și criticat).

Această căutare febrilă a unui „tărâm” al frumuseții, al adevărului și consolării, a fost împărtășită de mulți intelectuali din generația lui Hesse. A păstrat legătura cu unii dintre ei, cu Mann, cu Carl Gustav Jung și alți reprezentanți ai faimosului grup umanist Eranos, care se coagulase în Elveția după 1933. Au fost animați cu toții de mirajul unui „district special”, al unei „provincii pedagogice” la care visase cândva chiar marele Goethe. Însă așa cum învățase Joseph Knecht că dincolo de ordinea stabilă a minții există realitățile întunecate și în permanentă schimbare ale lumii, și ei au realizat, la fel de repede și la fel de tragic, că până și cea mai aleasă, cu adevărat perfectă tradiție spirituală poate fi spulberată într-o singură zi de „revoluțiile” forțelor obscurității...

Au trecut 50 de ani de la moartea lui Theodor Adorno, pe 6 august 1969, la vârsta de 66 de ani. Este, poate, distanța necesară pentru o reevaluare a amprentei lăsate asupra celor două continente, european și nord-american. Să spunem din capul locului că, până la sfârșitul anilor ’60, Adorno devenise deja o instituție în Germania. Printre primii care au realizat acest lucru s-a aflat, perfect îngrozit, Adorno însuși. Dar filosoful Școlii de la Frankfurt ajunsese în egală măsură și o instituție transatlantică.

Centenarul Adorno a fost marcat în 2003, mai ales de către media de artă și culturale germane, prin perpetuarea unei vechi și contraproductive legende. Pe scurt, este vorba de narațiunea care ne spune cum elitele intelectuale ale Weimar-ului s-au refugiat din fața nazismului, alegând calea deșertului cultural numit America, și cum, după ce și-au găsit, fiecare, câte un loc în paradisul numit California (în perioada ei de glorie), nu și-au mai dorit altceva decât să se reîntoarcă în Germania natală, tărâmul acelor Dichter und Denker (al poeților și gânditorilor). Nimic din toate acestea nu pare a avea legătură cu motivațiile reale ale unora ca Adorno.

Theodor W. Adorno
Theodor W. Adorno

Altfel spus, fără America, Adorno n-ar fi devenit persoana pe care o recunoaștem după acest nume. Omul care a fugit de Hitler era un filosof și un artist genial, cu simpatii spre stânga radicală, un polihistor la treizeci de ani introdus ca „Dr. Wiesengrund-Adorno”. În 1949, un cetățean american cu mult mai circumspect pe nume „Theodor W. Adorno” avea să se reîntoarcă în Europa. Chiar și așa, pentru mulți ani după, valiza i-a rămas făcută, lângă ușă. Abia după 1953, deci după ce a primit o slujbă profesorală la Frankfurt, Adorno a reușit să vadă din nou un viitor pentru el însuși ca democrat convins și interpret critic al societății vest-germane. Mai trebuie spus și că fără eforturile lui Horkheimer de resuscitare a vechiului Institut de Cercetări Sociale din Frankfurt în 1949, Adorno, cel mai probabil, nu s-ar fi întors în Germania. Când, în 1953, a luat decizia de a rămâne în Europa postbelică, cele mai apropiate cunoștințe germane ale sale din California, Thomas Mann și Fritz Lang, au răspuns cu un oarecare scepticism.

Faptul că Adorno și-a schimbat numele în California în 1942 nu este deloc irelevant. Însă abrevierea numelui tatălui („W”) nu însemna o suprimare a identității sale iudaice, așa cum s-au grăbit să insinueze anumiți detractori. La acel moment, era mai relevant să minimalizeze sonoritatea germană a numelui „Wiesengrund”. Potrivit propriilor mărturisiri, colaborarea cu Mann la Doctor Faustus l-a apropiat pe filosof de tradiția germană mai mult ca oricând. Dar perioada californiană fusese, de asemenea, și momentul despărțirii lui Adorno de acea tradiție. A venit în Statele Unite ca filosof german și conferențiar nesalariat (Privatdozent) al Universității din Frankfurt. A părăsit Statele Unite ca teoretician al științelor sociale și cercetător, capabil nu doar să scrie Filosofia muzicii moderne ca excurs al Dialecticii luminilor, dar să și contribuie decisiv la studiul deschizător de drumuri care s-a numit Personalitatea autoritară (The Authoritarian Personality va apărea luna aceasta într-o nouă ediție la Verso Books cu o introducere de Peter E. Gordon).

În faimoasa Dialectică a luminilor scrisă în 1944 în plin exil californian, Adorno și Horkheimer justificau valorizarea diasporei prin experiența istorică a evreilor și o legau de fundamentele teologice ale iudaismului. Așa cum observa istoricul de la Princeton Anson Rabinbach, cei doi apelau la tabuul iudaic privind mimesisul, acea Bilderverbot, doar spre a propune un model de iluminare care nu ar regresa, în numele progresului istoric, într-o stare pur mimetică sau distrugătoare. Există suficiente dovezi că cei doi autori asociau explicit acest model cu condiția istorică a exilului.

Spun ei, „Lumea deziluzionată a iudaismului conciliază magicul prin negarea sa în ideea de Dumnezeu. Religia iudaică nu îngăduie niciun cuvânt care ar îndulci disperarea a tot ceea ce este muritor. Leagă speranța doar de interzicerea asocierii a tot ceea ce este fals cu Dumnezeu, a numirii finitului infinit sau a minciunilor adevăr”. În această cheie, nomadismul i-a eliberat pe evrei de zeii locali și de alte legături simbiotice cu un tărâm natal, promovând astfel abstracția și universalismul. În capitolul despre antisemitism din carte, această dialectică devine tangibilă prin invocarea diferitelor roluri istorice avute de evrei, care, ca negustori, au ajutat la răspândirea civilizației în Imperiul Roman, iar ca adepți ai ideii „pământului făgăduit”, au atras ura și aversiunea celor care erau astfel forțați să-și reprime propriile dorințe mimetice.

În orice caz, încă din paginile Dialecticii luminilor, legătura speculativă dintre iudaism, diaspora și iluminare tinde să pălească în favoarea unei înțelegeri mai ample a civilizației însăși ca exil dinspre mit și natură. Cu Ulise drept prototip al evreului rătăcitor—descris în carte ca „negustor oriental” și om de mijloc tipic—și cu odiseea ca model al iluminării predicate la plecarea în călătorie, forța critică a exilului este mutată dinspre cultura ebraică spre cea greacă. Această deplasare a nomadismului dintr-un context evreiesc în altele noi va continua și în eseurile scrise de Adorno în anii ’50.

Pentru cel dispărut în urmă cu jumătate de secol, eseul a rămas un gen esențialmente diasporic, accentuând lipsa originilor și originalității acestuia, atât prin formă, cât și prin conținut. Legătura dintre evreul dezrădăcinat și specia eseului indică faptul că Adorno transpusese valorizarea filosofică a diasporei în însăși forma eseului.

Încarcă mai mult

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG