Viața orașelor din Rusia a fost tratată literar într-un mod destul de ambiguu. Cel care a propus mai întâi această temă urbană a fost Aleksandr Pușkin. Evgheni Oneghin, eroul primului roman rusesc (în versuri), stimulat, corupt, apoi plictisit de viața din Sankt Petersburg, pleacă în provincie doar pentru a „contamina” și viața Tatianei. Dostoievski și Gogol aveau să descrie și ei „creația urbană” a lui Petru cel Mare ca pe una bolnăvicioasă, falsă, viciată, sau, asemeni lui Pușkin, capabilă să ia mințile oamenilor. În același timp, toți acești scriitori au fost irezistibil atrași de orașul de pe Neva. Cineva ar putea spune că avem în față un caz special, de vreme ce Petersburgul a fost fondat de un tiran cu valențe occidentale și construit cu specialiști străini. Asemenea influențe externe nu erau, firește, pe placul tuturor rușilor.
Orașele de provincie ale lui Cehov au fost la rându-le descrise în contrast cu imaginea fantastică și idealizată a marelui oraș: să ne amintim de dorința mistuitoare a celor trei surori vizavi de o Moscovă care oricum nu le va rezolva, vreodată, problemele. Personajul Levin din Anna Karenina lui Tolstoi se simte și el la fel de apăsat de plictiseala Moscovei. Disprețul suveran pentru viața urbană care transpare din literatura rusă poate fi explicat, măcar parțial, prin înfăptuirea târzie a revoluției industriale în Rusia. Sigur, în termeni economici, orașele păreau adesea mai predispuse la consum și mai puțin la producție. A existat dintotdeauna în Rusia o mare prăpastie între oraș și provincie, o distanță pe care autoritățile sovietice au încercat, deși cu un succes limitat, să o reducă sau elimine. În teorie, bolșevicii erau dedicați industrializării și urbanizării, ștergerii diferențelor sociale, și, în acest scop, prin propagandă la fel de mult ca prin orice altceva (teroare), au încercat să consolideze relația dintre țărănime și proletariat. Cu ce costuri umane, știm prea bine astăzi...
În literatura serioasă pre-revoluționară, precum și în cea sovietică, aspectele negative ale vieții la oraș țin capul de afiș. Desigur, lumile confuze și dezorientate din Petersburgul (1916) lui Andrei Belîi (considerat de Nabokov unul din marile romane ale sec. XX), sau din Mașini și lupi (1924) de Boris Pilniak, sunt parte integrantă din experimentele moderniste care aveau loc, pe atunci, în Europa de Vest și America. De asemenea, în operele realismului socialist al anilor 1930, accentul cădea tot pe procesul dureros al dezvoltării urbane și nu pe realizări de vreun anumit fel - vezi Timp, înainte!, de Valentin Kataev.
Atât în secolul XIX, când capitalismul se dezvolta cu întârziere, cât și în era sovietică a planificării de stat, principala caracteristică a orașului rusesc a rămas densitatea mare a populației. „Subțirea” elită beneficia de spațiu îndestulător, dar marea majoritate a populației urbane trăia în condiții foarte precare (în 1926, de pildă, spațiul pe cap de locuitor moscovit era de aproximativ 5-6 metri pătrați, iar până în 1956, scăzuse spre 4mp).
Alteori, o parte din ciudățenia și magia Sankt Petersburgului s-a revărsat și asupra Moscovei. Primul mare exemplu de acest fel rămâne capodopera lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta. Să ne aducem aminte și cum începe satira autobiografică a lui Venedikt Erofeev, Moscova-Petușki, una din marile opere ale clandestinității sovietice:
„Toată lumea spune: Kremlinul, Kremlinul. O aud pretutindeni, dar nu l-am văzut niciodată eu însumi. De câte ori (de o mie de ori), beat sau mahmur, n-am umblat de-a lungul Moscovei, de la nord la sud, de la vest la est, de la un capăt la altul, de-a dreptul sau indiferent cum—și n-am văzut nici măcar o dată Kremlinul”.
După colapsul sistemului sovietic, Rusia a trecut printr-o redenumire exhaustivă a orașelor și străzilor sale. Vechea glumă despre disidentul care s-a născut în Sankt Petersburg, s-a maturizat în Petrograd, trăia acum în Leningrad și-și dorea să moară în același Petersburg, devenise realitate. Și totuși, o astfel de etichetare repetată nu putea decât să întărească ideea că urbanizarea este potrivnică oricărui sentiment de apartenență la o comunitate sau la o tradiție.
Într-o carte apărută la sfârșitul anilor ’90 la Harvard University Press, Russsia: People and Empire, 1552–1917, istoricul britanic Geoffrey Hosking susținea că rușii au reușit, vreme de câteva secole, să construiască și mențină un imperiu, dar au eșuat în alcătuirea unei națiuni. În special la începutul anilor ’90, atunci când variile problemele generate de trecerea la o economie de piață începuseră să doară cu adevărat, sau când penuria, cozile la alimente și tentativele eșuate de lovitură de stat deveniseră tușele groase ale peisajului post-sovietic, imaginile orașului ca epicentru al haosului și pericolelor au repopulat în forță imaginarul rusesc...