Marius Stan

Apărute la Penn State University Press la începutul anilor 2000, Memoriile lui Nikita Hrușciov (n. 15 aprilie 1894 - d. 11 septembrie 1971), reprezintă o fascinantă incursiune în personalitatea fostului lider sovietic și o lămurire mai amplă cu privire la cauzele capriciosului său comportament politic. Citim acolo despre enervarea provocată lui Hrușciov de liderii militari care n-ar înțelege, pasămite, diferența dintre influență și putere. Tot în memorii aflăm despre preferința lui Nikita pentru consilieri perfect ancorați în câmpul lor de expertiză, dar umili, docili și plini de respect în prezența politicienilor. Despre neîncrederea funciară a liderului sovietic în statistici și căutarea necontenită a unor surse alternative de informare. Așijderea, suntem făcuți martorii unei serii impresionante de confesiuni (poate ritualice înaintea unei morți iminente?), când Nikita Hrușciov își cere scuze unora ca Boris Pasternak (1890–1960), Piotr Kapița (1894–1984) sau Ernst Neizvestny (1925–2016) pentru a-și fi impus voința asupra lor.

Toate aceste elemente constituie portretul unui lider sovietic care s-a dovedit profund ambivalent în privința granițelor dintre chestiunile tehnice și cele politice sau a utilizării anumitor mijloace pentru a impune conformismul altora. Se poate spune că Nikita Hrușciov nu a înțeles niciodată prea bine relația dintre politicile sale. Memoriile ne înfățișează imaginea unui conducător chinuit de toate aceste compromisuri și contradicții. Într-un fel, a fost mereu un „aproape om de stat”. A scos, într-adevăr, Uniunea Sovietică din anchilozarea stalinistă și a oferit anumite inovații politice și ideologice care se despărțeau concret de vechile metode de guvernare. În același timp, nu a fost vreun constituționalist sau vreun democrat liberal și a susținut infrastructura instituțională imaginată de Lenin și Stalin.

Una din problemele fundamentale fusese, cel puțin în opinia mea, aceea că etosul stalinist privea toate inițiativele nereglementate în cheie anarhistă, iar asta a dus la crearea unei atmosfere de profundă neîncredere în mase. Hrușciov, care fusese crescut în acest sistem, a vrut în cele din urmă să încurajeze o mai mare „încredere” în inițiativa maselor - poate pentru a mai disipa din atmosfera sulfuroasă a stalinismului târziu. A fost, probabil, contribuția lui la istoria Uniunii Sovietice.

Acum, întrebarea care se pune - mai ales astăzi, când se fac 48 de ani de la decesul în urma unui infarct - este dacă alegem să privim spre cât de departe a ajuns cu evoluția gândirii sale politice sau dacă, din contră, dorim să scoatem în evidență limitele evoluției sale? Altfel spus, ar trebui să-l privim ca pe un stalinist devenit reformator sau ca pe un vizionar blocat în propriu-i trecut? Știm astăzi că Hrușciov a avut mai puțin succes în a-și atinge principalele obiective decât Stalin pe ale sale. Spre deosebire de Stalin, puterea și prestigiul lui Hrușciov depindeau foarte mult de succesul politicilor râvnite. Și, în vreme ce Stalin putea guverna fie cu, fie fără partid, Hrușciov s-a trezit că îi este din ce în ce mai greu să o facă în oricare dintre variante.

Dificultățile născute din calitatea de succesor al lui Stalin ar fi putut la fel de bine să fie accentuate de elementele reziduale de stalinism din chiar concepția hrușciovită despre autoritate. Hrușciov a rămas mereu neclar și ambiguu în privința mijloacelor care trebuie folosite pentru atingerea scopurilor. Ori poate că i-a lipsit priceperea politico-administrativă de a le sincroniza. Să fim direcți: Hrușciov a avut o contribuție enormă la politica sovietică prin renunțarea la teroare ca mijloc de rezolvare a disputelor politice. Dar decizia sa a redus dramatic competiția dintre structurile birocratice, cele care ar fi trebuit să-i îndeplinească lui obiectivele. Hrușciov a crezut în mod eronat că eliminarea coerciției fizice împotriva oficialilor de partid și de stat va crește susținerea pentru scopuri cu adevărat naționale (mai degrabă decât regionale sau departamentale).

Înlăturarea lui Hrușciov de la putere în 1964, numită „demisie voluntară”, s-a născut în principal din ideile lui autocratice despre puterea primului secretar în raport cu celelalte structuri înalte de partid. Ideile grandioase, dar insuficient pregătite, au accentuat, în timp, senzația de inadvertență politică. Stilul politic imprevizibil, mereu solicitant, disruptiv și impacient i-a grăbit, cu siguranță, debarcarea. Tovarășii de partid ai lui Nikita Hrușciov au avut constant obiecții cu privire la conținutul marilor sale proiecte, în special la adresa metodelor de promovare și implementare. Dar la fel de evident este și faptul că procedurile și politicile lui Hrușciov au avut un impact major asupra concepției despre putere și autoritate a succesorului, Leonid Brejnev (1906–1982). În special în perioada 1964–1969, administrația Brejnev a făcut toate eforturile pentru restabilirea unor relații instituționale clar definite...

Motto: „Citiți-o cu băgare de seamă, domnii mei, și oricâte hoții îmi vor fi scăpat din vedere, însemnați-le pe un catastih și mi le trămiteți ca să le adaog la a doua edițiune.” - Ciocoii vechi și noi (1863)

Romancier, critic muzical, horticultor și comentator politic, Nicolae Filimon (1819–1865) s-a născut în urmă cu două sute de ani, pe 6 septembrie. A fost unul din liderii generației intelectuale bucureștene din prima parte a secolului XIX. În ceea ce este considerat primul roman modern realist, Ciocoii vechi și noi, Filimon ne-a oferit o imagine extrem de precisă a societății românești din perioada regimului fanariot. Tot el ne-a dat și prima tipologie a parvenitului și a făcut-o în stilul lui Balzac ori Stendhal. Portretele sale literare rămân de referință pentru literatura română în zorii modernismului literar. A fost creatorul lui Dinu Păturică, acest Julien Sorel român—anti-eroul prin excelență.

Filimon credea că nimic nu e mai periculos pentru un stat care vrea să se reformeze decât cedarea controlului unui guvern de parveniți, care sunt meniți încă de la nașterea lor să fie servili și educați cum „să scoată sânge din piatră” cu orice preț. Nimic mai actual, zic; nimic mai tăios în zorii modernității românești. Șocantă, până la urmă, actualitatea unei opere de acum două secole. Privită retrospectiv, România pare condamnată la noi și noi „ediții” filimonice...

Apariția romanului Ciocoii vechi și noi a reprezentat un eveniment important în istoria și pentru evoluția prozei realiste românești. Filimon a fost printre primii care au introdus pe „scena romanescă” descrierile detaliate de personaje, mentalitatea și faptele eroului, contradicțiile sociale și politice ale epocii, acuratețea topografică, ș.a.m.d. A descris ca nimeni altul, deși într-o limbă arhaică, pe alocuri greoaie, Bucureștiul anilor 1810 și 1820, o societate dominată atunci, ca și acum, de acești ciocoi „eterni”. Stilul și tehnica, descrierile amănunțite ale boierimii, micilor negustori și țăranilor aminteau de un alt text care stârnise dezbateri aprinse în epocă: articolul „Pentru opinie” (1841) al lui Ion Heliade Rădulescu, publicat de George Barițiu în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură de la Brașov. Rădulescu și Filimon vedeau diferit rolul politico-social al acestei noi clase, dar schița caracterologică rămâne inconfundabil aceeași.

Dinu Păturică este pentru literatura română prototipul celui care vine la oraș să răzbească indiferent cum. Succesul lui este temporar și nemeritat. Coruperea stilului de viață fanariot, un model de urmat pentru Păturică, nu poate decât să atragă declinul. Pentru Filimon, nici măcar drumurile la Paris nu par a avea o influență fastă asupra noilor parveniți: „Cum ajung la porțile Parisului, cad în mâinile femeilor și junilor celor stricați, care îi depravează și mai rău”.

Autorul recunoaște, totuși, că a existat și o influență grecească pozitivă asupra societății și vieții culturale din principate, nemaipunând aportul dramaturgic și lingvistic însemnat. Din nou, acceptând situația și evitând stridențele naționaliste, Filimon și Rădulescu se întâlneau pe linia disruptivei, dar necesarei modernizări. Primul, admițând că „în tot Bucureștiul nu se aflau decât un singur pian și o harpă. Muzica aparținea lăutarilor și cântăreților de la biserică” (Ciocoii vechi și noi). Al doilea, plângându-se că a început „Curierul românesc, dar de unde cititori? […] Nici o idee de istorie, nici o idee de geografie, nici o idee de deosebitele feluri de guvernuri, nici o idee de științe și arte, și redactorul despre asta trebuia să vorbească” (citat în Ion Ghica, Din vremea lui Caragea).

Bucureștiul anilor 1810, 1820 era o capitală preindustrială lipsită de ceea ce în Vest se numea burghezie. În acest sens, autorul nostru apare el însuși ca un melanj al vechilor tradiții locale, dar și ca tipic reprezentant al „noilor locuitori”. Realitatea istorică a unui oraș ca Bucureștiul ciumei lui Caragea (1812), care a lăsat în urmă aproape 100.000 de morți, nu poate fi eludată. La momentul apariției romanului lui Filimon, 1863, nimic din patrimoniul vechiului București, al aceluia descris în carte, nu mai era valabil. Capitala fanariotă se afla deja într-un contrast destul de mare cu cea în care apucase să trăiască Filimon după Regulamentele organice și după toate transformările care au marcat mijlocul veacului XIX. Rămâneau, însă, aceleași segregări pe criterii sociale, aceleași districte ale bogaților și săracilor, aceeași mentalitate a stratificării.

Din nefericire, Bucureștiul, de la Nicolae Filimon citire, a rămas și cam același oraș al banilor și valorilor materiale, al parveniților și hedoniștilor de calitate îndoielnică. O nouă „edițiune”—imaginată, dar, vai, cât de reală!—a ciocoismului la români ar fi, prin urmare, oportună...