Marius Stan

lla Ahmadulina a fost cea mai importantă poetă rusă din a doua jumătate a secolului XX. Născută la Moscova în 1937 dintr-un tată tătar, înalt funcționar de stat, și o mamă traducătoare, rusoaică de origine italiană, a început să scrie poezie destul de devreme. La 15 ani avea să fie remarcată pentru prima dată de către criticii literari.

La 22 de ani, în 1959, a publicat cel mai faimos poem al ei, Pe strada mea în acel an. Tot în 1959 avea să fie exclusă temporar din universitate pentru că a refuzat să susțină campania de defăimare împotriva lui Boris Pasternak. Ahmadulina a fost și o actriță de succes, scenaristă și traducătoare. A murit pe 29 noiembrie 2010 la Peredelkino, un sat-tabără pentru scriitori aflat în apropierea Moscovei, acolo unde cândva locuise și autorul Doctorului Jivago...

Bella Ahmadulina, cu „magnificii ei ochi tătari”, așa cum o evocase chiar primul soț, Evgheni Evtușenko, nu a fost doar o femeie frumoasă, ci și o imensă poetă lirică din a doua parte a veacului trecut, moștenitoarea de drept a Annei Ahmatova și a Marinei Țvetaeva. Era structural o rebelă, devenise muza „dezghețului” hrușciovit, apoi adversara noului „îngheț” brejnevist la finalul anilor 1960 în Uniunea Sovietică. Alături de Evgheni Evtușenko, Robert Rojdestvenski, Andrei Voznesensky și Bulat Okudjava, a luat parte la legendarele serate organizate la Muzeul Politehnicii din Moscova și la recitaluri înflăcărate pe stadioane înțesate de lume. Acești poeți „cu platformă” chiar ținuseră vie speranța în timpuri întunecate.

Cum altfel ne putem imagina recitaluri poetice în fața a 30.000 de oameni aflați în transă? Cu siguranță, în Rusia, „poetul este mai mult decât un poet”, spunea Evtușenko. Bella Ahmadulina, muza-portavoce, a electrizat în timpul vieții o mulțime de tineri sovietici și a devenit, volens nolens, purtătoarea lor de cuvânt. Nu atât prin angajament politic, cât prin vocea ei puternică, proaspătă și reală, liberă, dar absolut liberă. Ca bard al adevărului și vestitor al noii poezii, Bella Ahmadulina—alături de Evtușenko, autorul nemuritorului poem Babi Yar transformat de Șostakovici în Simfonia Nr. 13 în iulie 1962—a fost una din marile voci care au topit gheața artei oficiale și au crăpat zidurile opresiunii.

A fost imaginea însăși a „dezghețului” sovietic, filtrul prin care au pătruns vocile umaniste într-o lume complet înghețată și paralizată. Poetă inflamată, o adevărată tribună, Ahmadulina a fost exponenta tinerilor și imaginea destalinizării, prietena bună a lui Serghei Paradjanov, Andrei Saharov, Boris Pasternak, Vladimir Vîsoțki, cei a căror poetă preferată și era. Într-un fel, putem să-i atribuim și ei descrierea pe care i-a făcut-o ea lui Paradjanov: „Singura lui vină a fost să fie liber”. Despre ea a spus Joseph Brodsky că „este urmașa incontestabilă a tradiției Lermontov-Pasternak în poezia rusă”.

Primele sale versuri au fost publicate pe când avea 18 ani, în revista culturală moscovită Octombrie (Oktyabr), iar primul ei volum de poezie, Strune, apărut în 1962, a fost un succes de răsunet (criticat însă de regim pentru a fi provocat probleme de editare). În același timp, avea să participe alături de cei amintiți la recitalurile poetice de masă, pe stadionul Lujniki, la Universitatea Lomonosov sau Muzeul Politehnic. Lecturile ei semi-legale, adesea interzise, vor fi sursa marii efervescențe poetice a anilor ’60.

După 1964 și înlocuirea lui Nikita Hrușciov cu Leonid Brejnev, Ahmadulina a fost criticată vehement pentru stilul său „individualist”. Avea să intre într-o disidență activă. A fost printre cei care au semnat scrisori de susținere pentru oponenți ai regimului sovietic precum Andrei Saharov, Lev Kopelev, Gheorghi Vladimov, Vladimir Voinovici și alții. Tot ea a semnat după prăbușirea sovietismului, în 1993, Scrisoarea celor 42, care cerea interzicerea partidelor și mișcărilor comuniste și naționaliste în Rusia.

A fost căsătorită de patru ori, cu poetul Evgheni Evtușenko, scriitorul Iuri Naghibin, regizorul Eldar Kuliev (împreună au avut o fiică, poeta Elisaveta Kulieva) și, ultima dată, în 1974, cu artistul de teatru Boris Messerer. În anii ’70 și ’80, fără a mai pune la socoteală recitalurile poetice abia tolerate de regim (pe care oricum le susținea în toată țara), Ahmadulina a avut o activitate intensă. Tot ea a tradus în rusă poeți georgieni, armeni, kazahi, ciuvași, francezi, italieni, ceceni, maghiari, polonezi și bulgari, și a fost la rândul său tradusă în franceză, germană, engleză, japoneză, arabă, italiană, inclusiv română și în multe alte limbi. A scris în paralel eseuri, scenarii și a jucat în filme. În 1979, a participat la publicarea ilegală a almahanului samizdat Metropola, care sfida, pur și simplu, alături de scriitorii Victor Erofeev și Vasili Axionov, cenzura sovietică. „Bella a fost o figură centrală a generației 1960, un condei clar și autonom, o mare poetă”, spunea, la un moment dat, Erofeev...

Născut în Cuba din părinți bordelezi și creoli, student și discipol al lui Louis Auguste Blanqui la Paris, Paul Lafargue (1842–1911) a fost un teoretician și militant francez care a participat la crearea Asociației Internaționale a Muncitorilor (Internaționala I, 1864). Din pricina activităților sale politice, a fost interzis în toate universitățile franceze. Și-a continuat studiile de medicină la Londra, acolo unde avea să se îndrăgostească atât de gândirea lui Karl Marx, cât și de fiica mijlocie a acestuia, Laura (1845–1911). Cei doi, Paul și Laura, s-au căsătorit în 1868 și și-au dedicat întreaga viață popularizării gândirii lui Marx în Franța, până când au decis să se sinucidă împreună, prin otrăvire, pe 25 noiembrie 1911. Două zile mai târziu, pe 27, preluând știrile venite de la Paris, New York Times titra: „Fiica lui Marx. O sinucidere. Moare împreună cu Paul Lafargue, soțul ei, care se temea de îmbătrânire”.

Viața cuplului Lafargue fusese, într-adevăr, presărată de crize politice, dificultăți financiare și dezastre personale (toți cei trei copii ai lor au murit de timpuriu). Însă Laura și Paul au rezistat în această relație marcată de contribuția comună la emergenta mișcare socialistă franceză. Locul lor în istoria Stângii europene transcende „accidentul” filiației Laurei de vreme ce ea fusese și unul din primii traducători în franceză ai operei tatălui, iar el, Paul Lafargue, putuse fi creditat cu transpunerea formei doctrinare a marxismului într-un tipar francez.

Același Lafargue jucase un oarecare rol și în manifestările locale ale Comunei din Paris (1871), și fusese, în general, urmărit de poliție ca agent al mult temutei Internaționale. A scăpat la un moment dat în Spania, acolo unde a încercat, fără succes, să dea o direcție marxistă centralizată tinerei mișcări revoluționare locale. Din nefericire pentru Lafargue, Spania se afla sub influența dușmanului anarhist al lui Marx, Mihail Bakunin, așa că a trebuit să se întoarcă în Anglia. După aministia franceză din 1880, cei doi tineri au revenit în Franța, acolo unde, ajutați de Jules Guesde (1845–1922), au pus bazele acelui Parti Ouvrier Français (Partidul Muncitoresc Francez).

Rolul lui Paul Lafargue în istoria marxismului și a socialismului francez a fost mult timp diminuat și depreciat. A fost privit ca un lider de plan secund pentru că a avut ghinionul de a fi permanent asociat cu Jules Guesde. Tot el a fost adesea atacat din toate părțile pentru ideile sale: de către intelectuali, care i-au reproșat anti-intelectualismul; de către marxiștii sorelieni, care l-au considerat responsabil pentru eșecurile mișcării marxiste în Franța; de către reformatori, care i-au transformat concepțiile în sursa sterilității socialismului francez; în fine, de către comuniști, care l-au suspectat pentru o vreme din pricina „dreptului la lene” (aluzie la textul lafargian Le droit à la paresse: réfutation du droit au travail, de 1848, publicat pentru prima oară în 1883 la Henri Oriol). La o variantă interpretativă în cheie ironică avea să ajungă și Leszek Kołakowski, atunci când respingea pamfletul ca „marxism hedonist”.

În realitate, nu putem ignora rolul lui Lafargue ca teoretician și propagandist al marxismului în Franța. Paul asimilase marxismul devreme și mai consistent decât alți lideri ai PMF, iar relația lui cu Marx, Engels și cu soția sa, Laura, i-a permis să devină unul din cei mai capabili gânditori ai organizației, ba chiar să-i fie mentor lui Guesde. Ceea ce i-a stricat până la urmă imaginea a fost viața inconsistentă pe care a trăit-o și nu matricea intelectuală: nu a practicat vreodată medicina, deși o studiase, s-a chinuit fără succes în câteva afaceri și a trăit, în linii mari, din moștenirea tatălui său sau din generozitatea proverbială a lui Engels. În plus, deși nu-l domina intelectual, Jules Guesde era pur și simplu un mai bun vorbitor decât Paul, și un mai bun pamfletar și polemist. La rândul ei, Laura îi era superioară din punct de vedere lingvistic, așa că ea a fost cea care a tradus mare parte din textele marxiste în franceză.

Lui Lafargue nu-i mai rămânea, la drept vorbind, decât să simplifice și să popularizeze. Sau, cum a și făcut-o până la urmă, să-l convingă pe Friedrich Engels să ia trei capitole din Anti-Dühring (1878) și să le transforme, prin contopire, în pamfletul Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă (1880). Din acest punct de vedere, Paul Lafargue a fost pentru Engels ceea ce-a fost Engels pentru Marx...