Marius Stan

Se crede că Sfântul Nicolae din Mira ar fi trăit undeva în al patrulea secol după Hristos. Singurul fiu al unor părinți înstăriți, ne spune legenda, s-a remarcat de tânăr prin smerenie și acte de caritate. La moartea părinților, și-a vândut toate bunurile și a dat banii săracilor. A fost numit episcop de Mira și a dus o viață exemplară presărată cu numeroase miracole. Tot legenda îl creditează, printre alte minuni, cu eliberarea a trei conți pe nedrept condamnați la moarte de către Împăratul Constantin, cu salvarea de la naufragiu a unor marinari prin potolirea furtunii, cu prevenirea foametei sau cu aducerea la viață a unor studenți uciși de un hangiu pentru banii lor. Se crede, în fine, că Nicolae a murit pe 6 decembrie 343.

Ca sfânt patron al marinarilor, negustorilor și copiilor, Sfântul Nicolae a devenit foarte popular în Normandia, mulțumită legăturilor comerciale cu Regatul normand al Siciliei (a doua parte a sec. XI). În anii 1080, două biserici din Caen i-au purtat hramul. Cultul lui Nicolae a luat amploare în 1087, atunci când comercianții normanzi au mutat rămășițele sfântului din cripta sa din Mira și le-au transferat la Bari, care a devenit loc de pelerinaj. Popularitatea lui Nicolae a crescut apoi vertiginos în Anglia, Italia, Normandia și, de-a lungul secolului XII, în toată Franța și vestul Germaniei de azi.

Prima biografie a sfântului episcop din Mira a fost scrisă la începutul secolului IX de către un autor grec anonim, care adunase mărturii tradiționale orale despre viața și miracolele lui Nicolae. Cunoscută sub titlul Vita per Michaelem, această primă relatare a servit ca sursă de inspirație pentru o altă biografie greacă a lui Nicolae, scrisă de Metodie I, Patriarh al Constantinopolului între 842–846. La rându-i, compilația lui Metodie a servit drept sursă de inspirație pentru versiunea latină a vieții sfântului, scrisă de un cleric napoletan pe nume Ioan Diaconul în ultima parte a secolului IX. Treptat, începând cu secolul X, viața Sfântului Nicolae a început să circule în felurite variante.

Ce putem crede astăzi despre Nicolae din Mira? Putem crede, de pildă, că a fost, într-adevăr, o persoană reală, chiar dacă știm încă foarte puține lucruri despre el. Știm apoi că a devenit cel mai iubit sfânt nonbiblic din istoria creștinismului, cu nesfârșite povești și imagini țesute în juru-i, bucurându-se de afecțiune populară pe scară largă. Imaginea Sfântului Nicolae s-a rostogolit de-a lungul secolelor în Europa, apoi în America și pretutindeni în lume, schimbându-și forma și caracteristicile în funcție de context. Până și Enciclopedia Catolică, publicată inițial în 1907, reține ca sigure doar secolul nașterii și locația (Mira, Turcia de azi), lăsând restul detaliilor în paradigma legendei. Câțiva s-au întrebat dacă personajul chiar a existat, însă Nicolae a beneficiat de atât de multă atenție după moarte încât întreaga zarvă creată în jurul său (episcopii și papii i-au adoptat numele, împărații romani au construit biserici purtându-i hramul) trebuie că era bazată măcar pe câteva frânturi de adevăr istoric.

Cea mai cunoscută poveste asociată sfântului are de-a face cu un văduv sărac care se temea pentru viitorul celor trei fiice ale sale. Pentru că nu le putea asigura dotele, fetele se aflau în pericolul de rămâne nemăritate, eventual de a fi vândute sau chiar mai rău. Se spune că Nicolae a aflat despre situația acestei familii și, într-o seară, în timp ce toată lumea dormea, a plasat în năpăstuita casă un sac cu aur, permițându-i fetei mai mari să se mărite. La fel se spune că a făcut pentru a doua fiică și, cu un al treilea sac, a salvat soarta celei de-a treia.

Poveștile miraculoase par fără de sfârșit, conținând întâmplări din timpul vieții sfântului sau chiar după moartea acestuia. Se spune, bunăoară, că Nicolae și-ar fi demonstrat sfințenia încă din fragedă pruncie, refuzând să fie alăptat la sân miercurea și vinerea, zilele tradiționale de post. Șapte sau opt sute de ani mai târziu, cruciații au pretins că ar fi fost eliberați din închisori, întremați și binecuvântați cu viziuni atunci când s-au rugat Sfântului Nicolae.

Din toate aceste povești se desprind, de altfel, și principalele teme: lui Nicolae i-a păsat de copii și tineri, și a fost un om extrem de generos. Nicolae a devenit patronul călătorilor, în general, și al marinarilor, comercianților, bancherilor și chiar al cămătarilor, în particular. Într-un anumit sens, Sfântul Nicolae a devenit de toate pentru toți, de vreme ce fiecare vârstă îl reinventează. A fost, putem spune, cel mai sârguincios dintre toți sfinții. Cheia către popularitatea sa a fost nu doar asocierea cu copiii și capacitatea de a oferi daruri (ambele importante), ci și funcția sa echivalentă cu a îngerilor păzitori. Pentru oameni de toate vârstele și obârșiile, Nicolae a adus alinare prin ideea că cineva veghează asupra vieților lor și îi protejează.

Se spune că relația unei țări cu propriii ei emigrați reprezintă un test al maturității naționale. Probabil că la acest lucru se gândea și ambasadorul Republicii Cehe la Paris, Petr Drulák, cel care l-a vizitat joia trecută pe marele scriitor Milan Kundera spre a-i reda cetățenia cehă. Aceasta îi fusese retrasă de către autoritățile comuniste cehoslovace, în urmă cu 40 de ani, după publicarea celui mai politic roman al său, Cartea râsului și a uitării, acolo unde scriitorul ilustra magistral efectele dominației totalitare și „lobotomizarea” unei întregi națiuni.

Kundera, 90 de ani, a emigrat în Franța în 1975, forțat de contextul politic, excluderea sa din partid pentru „activități anti-comuniste” și hărțuirea constantă a autorităților. Primăvara pragheză fusese un eveniment crucial în viața scriitorului. Cu un an înainte, în iunie 1967, la cel de-al IV-lea Congres al Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci, Kundera deplângea soarta unei culturi aflată sub asediu totalitar, alături de Ludvík Vaculík, Ivan Klíma și alții. Intervenția sa i-a atras eliminarea din poziția pe care o avea în cadrul institutului de film din Praga. În 1968, avea să-și piardă dreptul de a mai publica în țară și toate operele sale anterioare au fost scoase din librării.

Pentru următorii șapte ani, Milan Kundera a fost, potrivit propriei descrieri, „un cadavru, cineva care nu mai există”. Este și motivul pentru care, atunci când a primit invitația de a preda la Universitatea din Rennes (1975), șederea lui în Franța a devenit definitivă și nu s-a mai considerat vreodată un emigrant.

După 1989, a refuzat să se reîntoarcă „oficial” acasă și, cel mai probabil, cele câteva călătorii personale au fost efectuate într-un perfect anonimat. Devenit cetățean al patriei adoptive în 1981, Milan Kundera a scris doar în franceză în a doua parte a vieții. Romanul Ignoranța, apărut în 2000, reprezintă un efort de a submina înțelesurile mitice ale nostalgiei sau ale „suferinței reîntoarcerii” (nostos&algos, din greacă). Minunându-se de multele traduceri ale conceptului (homesickness, Sehnsucht, stýskat se), scriitorul nu făcea decât să indice precaritatea propriei sale stări emoționale, una care rămâne pur afectivă, imaginară și imposibil de transpus în limbaj (mai ales într-unul național).

Kundera însuși se oprește la spaniolul añoranza, despre care spune că derivă din catalanul enyorar, desprins la rându-i din latinescul ignorare. Încă din primele pagini ale romanului, suntem confruntați cu o concluzie personală: în această lumină etimologică, nostalgia pare ceva similar durerii ignoranței, durerii de a nu ști. Nu mai este atunci de mirare de ce Kundera respinge reîntoarcerea simbolică a lui Odiseu și se concentrează asupra aventurilor călătoriei, ceea ce numește autentica dolce vita.

Personajele din Ignoranța, Irena și Josef, sunt chiar doi emigranți cehi care revin acasă după 20 de ani. Kundera numește acest eveniment „Marea Reîntoarcere” și conchide că cei doi nu pot juca decât rolul de „mare victimă” sau „mare trădător”. Autorul ne arată cum Irena este mereu tratată condescendent de francezi, văzută ca o tânără femeie chinuită, interzisă în propria țară. Mai mult, când Irena și Josef aleg să revină în Republica Cehă, ei sunt acuzați de două „păcate” mitice: trădarea națiunii și faptul de a se fi bucurat de acea dolce vita, de viața ușoară (nici ei, cum se spunea pe meleaguri românești după 1989, „nu mâncaseră salam cu soia”). Josef devine trădătorul, Irena, oportunista. Mesajul lui Kundera este ucigător: „Țările comuniste au aruncat anatema asupra emigrației, considerând-o cea mai odioasă dintre trădări”.

Atitudinile negative față de cei care emigraseră înainte de 1989, oscilând între respingere și xenofobie latentă, au caracterizat, așa cum spunea și dramaturgul Milan Uhde (fost semnatar al Cartei 77, născut în Brno ca și Kundera), „trauma anti-emigranți a politicii cehe”. Așa se face că, pentru foarte multă vreme după prăbușirea comunismului, cetățenii cehi nici n-au dorit, nici nu au fost pregătiți să se exprime asupra unei chestiuni extrem de sensibile. Până la urmă, au fost versurile poetului naționalist Viktor Dyk („De vei pleca, nu voi pieri/de mă vei părăsi, vei muri”), atât de cunoscute cehilor, cele care au aprins imaginația politică adoptată de către fostul regim comunist: avertismentul patriei-mamă împotriva emigrației și exilului! După 1989, acest avertisment avea să capete o nouă rezonanță odată cu „marea reîntoarcere”.

Astăzi, la 30 de ani de la prăbușirea comunismului și după aderarea Republicii Cehe la Uniunea Europeană, tabuurile din jurul întoarcerii emigranților cehi par a fi depășite. Se estimează că, în perioada 1948–1989, peste jumătate de milion de oameni au emigrat din Cehoslovacia. După Revoluția de catifea, mii și mii s-au reîntors plini de speranță. Nu și Kundera, care a rămas un sceptic și un moralist. Mulți alții au revenit în Occident după experiențe mai puțin fericite în post-comunismul ceh.

Scriitorii țărilor mici care reușesc să-și facă un nume afară sunt adesea acuzați de către concetățenii lor de a-și fi „internaționalizat” arta, de a-și fi obscurizat cele mai profunde și autentice impulsuri creative. Este dificil de spus dacă această ostilitate izvorăște din insecuritate națională, preocupare autentică sau simplă invidie.

Vreme de ani de zile, cehii au avut o relație ambivalentă și inconfortabilă cu Milan Kundera. Cele mai multe romane ale sale rămân netraduse în limba maternă. Ceea ce păreau ei să deteste nu era neapărat faptul că scriitorul părăsise țara și alesese Franța drept casă, și nici anticomunismul unui scriitor care fusese el însuși un vocal membru al partidului la sfârșitul anilor 1940. Până la urmă, mulți alți emigranți cehi avuseseră o traiectorie similară. Ceea ce i-a deranjat cel mai tare pe cehi a fost, de fapt, succesul incredibil pe care l-a avut Kundera afară. Și poate că ceea ce spunea cândva Oscar Wilde se aplică și relației lui Milan Kundera cu propria țară: „Singurul lucru care nu poate fi iertat este talentul”.