Marius Stan

De la sfidătorul Holden Caulfield la stoica duduie Glass, toate personajele lui J. D. Salinger (n. 1 ianuarie 1919 –d. 27 ianuarie 2010) sunt locuitori împăcați și frământați ai orașului New York și ai suburbiilor acestuia. Importanța lui Salinger pentru școala tinerilor scriitori americani postbelici derivă dintr-o conștiință morală și dintr-o percepție socială. Eroul fiecărei povestiri a lui Salinger devine o reflecție asupra unui cod moral desprins din cultul inocenței, dragostei, alienării și, la final, al mântuirii. Toți acești protagoniști alcătuiesc o adevărată trupă adolescentină de non-conformiști spirituali, deopotrivă realiști și fragili, amuzanți și înduioșători.

Năpasta fundamentală din povestirile lui Salinger este aceea a unui erou moral forțat să-și compromită integritatea într-o societate pragmatică. Ceea ce deconectează eroul este ciudata sa viziune neconvențională care îi sensibilizează și distorsionează simțul adevărului într-o lume a falsității. Viziunea eroului devine în timp marca înregistrată a lui Salinger, înflorind prin extraordinara familie Glass din seria de povestiri publicată în paginile revistei The New Yorker. Mai mult, inadaptarea sa la lumea modernă este văzută mai degrabă ca problemă morală și mai puțin ca fruct otrăvit al injustiției sociale. Dacă luăm în considerare accentul pus de Salinger pe dreptul moral, atunci incursiunile sale în scientologie și dianectică, ba chiar în știința creștină, nu mai surprind atât de tare. În realitate, existau la tot pasul semne ale acestei evoluții spirituale a lui Jerome David.

Asemeni lui Stephen Dedalus (James Joyce) și Tonio Kröger (Thomas Mann), dar probabil că mai apropiat de artistul foamei lui Kafka, eroul inadaptat al lui Salinger este artistul care încearcă să-și reconcilieze arta cu sufletul. Dacă acest artist comunică prin scris, omul religios comunică prin tăcere—paradoxul Zen. Budismul Zen își așază principala povară pe relația dintre om și natură, dintre „Eu”-ul lui Martin Buber și orice obiect aflat în afara acestuia: „Tu”-ul. Fără această relație esențială nu poate exista nicio comunicare. Așe se face că sunetul unei bătăi din palme este sunetul relației. Căutarea sunetului unei bătăi din palme ajunge la un capăt prin viața spritiuală. Arta este calea imaginației, în vreme ce Zen este calea sufletului. J. D. Salinger a fost interesat mai ales de sufletul personajelor sale.

Salinger nu a făcut vreodată un secret din faptul că Holden Caulfield (De veghe în lanul de secară, 1951) era o creație autobiografică. În plus, prin povestirile despre familia Glass, colectate și ele în alte trei cărți, Buddy Glass împărtășește ocupația (scriitor), pretinsul hobby (cercetări spirituale) și personalitatea (solitar) creatorului său. Despre biografia autorului, ar trebui poate deschisă o discuție comprehensivă și separată. Să spunem doar că din momentul în care Salinger și camarazii lui de arme au invadat Franța pe 6 iunie 1944 și până când a pus umărul la eliberarea celor închiși la Dachau aproape un an mai târziu, J. D. a suferit șocul vieții (la propriu, de vreme ce și-a rupt nasul și și-a pierdut mare parte din auz în timpul primelor bombardamente).

### Vezi și... ###

Salinger și nevrozele eternei adolescențe

Efectele atâtor carnagii la care asistase în prelungitele bătălii de pe plaja Utah, din Émondeville, Saint-Lô, Cherbourg și din Pădurea Hürtgen (cea mai lungă pe teritoriu german în timpul conflagrației), aveau să fie transmise curând într-o scrisoare către Ernest Hemingway, pe care îl cunoscuse și cu care se împrietenise la Paris în variile permisii. „Discuțiile pe care le-am purtat cu tine acolo”, își informa Salinger colegul scriitor, „au fost singurele minute de speranță din toată această afacere”.

Războiul, ororile sale, agoniile și lecțiile își vor pune amprenta asupra fiecărui aspect al personalității lui Salinger și vor reverbera în opera postbelică. Dintre toate regimentele americane care serviseră în Europa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, unitatea lui Salinger suferise cele mai mari pierderi. J. D. supraviețuise, dar pentru el era un deznodământ fără nicio noimă...

Revelații post-revoluționare...

Sensul mai larg al momentului 1989 a fost că nimeni (nici măcar comuniștii) nu mai credea că Istoria se află de partea socialismului. Întregul aparat doctrinar de extracție marxistă își pierduse forța de atracție. 1989 a avut implicații enorme și în afara Europei, din Cuba până în Afganistan. În noaptea de Revelion a aceluiași an, un purtător de cuvânt al guvernului chinez comenta pe marginea „pierderii” recente a României, singurul aliat al Chinei în Europa, și anunța că Istoria urmează, de fapt, un traseu zigzagat. Numai că nu existase niciun fel de șerpuire în scrierile lui Marx și Engels, ci doar o singură cale spre progres. E cu atât mai ironic faptul că prima revoluție proletară de succes a fost una anti-socialistă și a debutat pe un șantier naval care purta numele lui Vladimir Ilici. Ne gândim, desigur, la acea revoluție care a adus Solidaritatea la putere în Polonia, în august 1989. Timpul își are propriile revanșe...

Începând cu 1917–1918, atunci când devenise clar că revoluția bolșevică din Rusia va fi de durată și atunci când partidele socialiste deveniseră principalele formațiuni de opoziție în mai multe țări din Europa de Vest, în mintea unora au prevalat anumite ipoteze. Una dintre acestea a fost că inițiativa privată îi favorizează pe bogați, iar socialismul pe cei săraci. În 1989, din Europa Centrală și până în Vietnam, socialismul a fost expus pentru ceea ce este: un sistem care pauperizează și de care săracii încearcă să scape. Acest mit a fost, de fapt, și cel mai greu de explicat, pentru că—nu-i așa!?—socialismul era cel care promisese, pentru prima dată în istorie, sfârșitul sărăciei și înrobirii. Revoluția lui Lenin promisese că omenirea va trăi mai bine, o pretenție care fusese cândva incontestabilă. Evident, condiția precară a Uniunii Sovietice, cel puțin atunci când nu mai putea fi mascată, era pusă pe seama secolelor de opresiune țaristă.

1989 a schimbat toate acestea și le-a așezat într-o matrice naturală. Ceea ce știau cetățenii celor șase țări care aleseseră libertatea între august și decembrie 1989 (Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria și România) era că socialismul naște sărăcie și protejează, cum n-o face nimic altceva, privilegiile unei elite îmbuibate, precum familiile lui Erich Honecker în RDG sau Nicolae Ceaușescu în România. Vorbim de o lume a vilelor secrete, a garderobelor ce o eclipsau până și pe cea a Evitei Perón, a banchetelor obscene. Privilegiul socialist devenise o realitate familiară popoarelor opresate ale Europei de Est cu mult înainte ca Occidentul să sesizeze ceva.

Același privilegiu dăduse naștere, mai ales în anii ’60 și ’70, singurei reacții posibile din partea celor forțați să trăiască dincolo de Cortina de Fier: bancurile! „Capitalismul este asuprirea omului de către om, sub socialism este exact invers”. Genul acesta de glume a echivalat cu supraviețuirea spiritului. Sub camuflajul unui vocabular republican, socialismul Europei de Est a recreat sistemul țarilor ruși și al casei franceze de Bourbon. O monarhie secretă, rezervată celor puțini, și o Elena Ceaușescu în pantofi cu diamante purtați la petrecerile rezervate elitei roșii...

Mulți au încercat să explice că nu asta înseamnă socialismul, însă nimeni din Europa de Est nu mai părea dispus să creadă în povești. Devenise important ca și Occidentul să înceteze a mai crede în basmele contrafăcute ale secolului XX. Au fost tocmai economiile de comandă cele care au creat condițiile nașterii unor elite auto-intitulate și ale menținerii privilegiului. Ce fel de sistem competitiv ar fi permis ceva similar? Așa-zisa Casă a Poporului, născută din imaginația maniacului de la București, plină de camere cu podele de marmură pe care prezumatul popor nu le văzuse nici măcar o dată înainte de 1989, era chintesența acestui tip de perversiune semantică. Adevăratul adversar al privilegiului capitalist nu era socialismul, așa cum se convinseseră milioane pe propria lor piele. Economia de stat era cea care prezervase măreția și privilegiile care acompaniază, de obicei, lăcomia capitalistă. Întrebarea la care încă mai căutăm răspuns este de ce ar fi putut cineva să creadă, vreodată, acest lucru?

Dar nimic din toate revelațiile post-revoluționare nu poate consola milioanele de central și est-europeni eliberați de socialism în ultimele luni ale anului 1989. Toți aceștia suferiseră cu mult mai mult decât pauperizare. Fuseseră obligați să ducă existența umilitoare a omului supus, supraviețuind doar prin tăcere și inventivitate. Bucuria lor fusese îmbibată în amărăciune. Există realități dincolo de cuvinte și nume, și ele trebuie amintite permanent. Guvernele care au căzut în 1989 în Europa de Est nu erau doar corupte și ineficiente. Ele erau, de fapt, organizații criminale, moștenitoarele unei tradiții marxist-leniniste dedicată exterminării de clasă și de rasă, la o scară nemaîntâlnită.