Marius Stan

Pentru Marea Britanie și pentru întreaga lume, 1956 a fost un an memorabil. Revoluția maghiară și Criza Suezului au alimentat din plin politica Războiului Rece. Teatrul britanic a cunoscut și el două momente importante în 1956, considerate chiar „istorice”: piesa lui John Osborne, Privește înapoi cu mânie (Look Back in Anger), a debutat la Royal Court Theatre, iar Baletul teatrului Bolșoi și-a avut primul sezon londonez.

Comparativ cu alte părți ale Europei continentale și Statele Unite, Marea Britanie a întâmpinat destul de târziu dansul teatral sovietic. Au existat câteva staruri sovietice care au performat în străinătate în anii de dinaintea celei de-a doua conflagrații mondiale, dar nimeni nu se aventurase în insulă. Când fosta balerină a Bolșoi, Viktorina Kriger (1893–1978), a venit la Londra în 1935, a făcut-o în calitate de conducătoare a unui grup de dansatori populari sovietici care participau la un festival internațional amator.

Încă din 1944, autoritățile sovietice fuseseră invitate să trimită Bolșoi, sau orice altă companie, de îndată ce se vor fi sfârșit ostilitățile. Maynard Keynes însuși îl convinsese pe Secretarul pentru Afaceri Externe că proiectul național al operei și baletului de la Covent Garden avea nevoie de confirmarea unei trupe rusești de renume. Această idee nu a fost urmărită și nici măcar invitarea Galinei Ulanova să danseze la Covent Garden, în 1952, nu s-a concretizat.

Niciunul din aceste proiecte nu-i interesa pe sovietici la vremea respectivă, deși potențialul politic și diplomatic al Ulanovei era deja o certitudine. Galina performase la Viena în 1945, după ocuparea capitalei austriece de către trupele sovietice, și în Italia, în 1951, acolo unde prezența ei a fost considerată nepotrivită în contextul participării masive a Partidului Comunist în alegerile locale, fapt ce a rezultat în anularea câtorva spectacole.

Chiar și așa, publicul britanic postbelic nu era ignorant cu privire la evoluțiile dansului teatral sovietic. Literatura celor care vizitaseră Uniunea Sovietică includea numeroase articole care au apărut în vechea revistă Dancing Times. În plus, existaseră delegații britanice în URSS încă din anii ’30, iar autoarea Joan Lawson scrisese mai multe articole despre baletul rusesc plecând de la experiența ei sovietică. În anii ’40 și ’50, au fost produse mai multe filme, în fapt compilații ce conțineau secvențe ale unor staruri precum Vakhtang Chabukiani (1910–1992), Galina Ulanova (n. 8 ianuarie 1910 –d. 21 martie 1998), Natalia Dudinskaya (1912–2003), Olga Lepeshinskaya (1916–2008) și Georgi Faramanyants (1921–1995). Lumea îi știa, dar dorea să-i vadă în carne și oase.

Primii dansatori sovietici au ajuns pe scenele britanice abia în 1953, deci după moartea lui Stalin. Au existat primele concerte, solo-uri de balet, pas de deux și dansuri naționale, iar apoi, în anii care au urmat, au ajuns în Marea Britanie ansamblurile de dans și muzică populară, inclusiv cel al armatei sovietice, și, în 1956, baletul Bolșoi.

Tot în 1956 a început și British Council, instituția emblematică pentru relațiile culturale internaționale, să se intereseze de astfel de evenimente. În realitate, primele care au promovat dansul și teatrul sovietic în Marea Britanie au fost câteva societăți private. Alcătuite din membri ai partidului comunist și alți „tovarăși de drum”, acestea au făcut tot posibilul pentru a stabili contacte culturale între cele două state.

Să spunem doar că frica de Uniunea Sovietică și comuniști nu a atins niciodată în Marea Britanie nivelul de paranoia din Statele Unite, exprimat cel mai bine prin expunerea simpatizanților comuniști din viața publică și artistică de către Comitetul pentru Activități Ne-Americane. Dansatorul american de step Paul Draper (1909–1996) a fost printre primii artiști de pe lista neagră care au găsit azil temporar în Marea Britanie. Este probabil și motivul pentru care aceste organizații britanice ale „tovarășilor de drum” au putut opera eficient, atrăgând non-comuniști în proiectele lor. Într-adevăr, existau motive irezistibile în impasul relațiilor Est-Vest pentru a sprijini activități care ar aduce împreună Occidentul și Uniunea Sovietică prin relații culturale.

De partea cealaltă a Cortinei, după moartea lui Stalin în martie 1953, politica externă sovietică a devenit mai puțin izolaționistă și a pus accent pe utilizarea contactelor culturale pentru avansarea imaginii URSS în Occident. Această „ofensivă culturală” s-a folosit masiv de companiile de dans, Baletul Bolșoi simbolizând, mai ales la momentul 1956, cel mai înalt punct al bunăvoinței Kremlinului. Politica a fost interpretată ca aparținând noului realism politic, care respingea împărțirea stalinistă postbelică a lumii în „două câmpuri” în favoarea neutralizării amenințării occidentale printr-o influență culturală crescută. Ambele obiective puteau fi îndeplinite, cel puțin în viziunea sovieticilor, printr-o diplomație culturală care să includă delegații reciproce și schimburi artistice...

Născut pe 3 ianuarie 1901 în Köln, filosoful politic Eric Voegelin a studiat și a predat științe politice la Universitatea din Viena până în 1938. Odată cu Anschluss Österreichs, anexarea nazistă a Austriei, s-a văzut nevoit să abandoneze capitala din pricina scrierilor sale despre ideea de rasă și problema generală a mișcărilor ideologice, inclusiv național-socialismul. A ajuns în Statele Unite și a acceptat o poziție la Louisiana State University, Baton Rouge. În 1959, Voegelin s-a reîntors în Germania pentru a înființa și conduce Institutul de Științe Politice al Universității din München. Ulterior, deși s-a retras din cariera academicăîn 1966, Eric Voegelin a petrecut câțiva ani ca scholar invitat la Universitatea Stanford, The Hoover Institution. Avea să rămână în California, la Stanford, până la moartea sa, pe 18 ianuarie 1985.

Interesul lui Voegelin pentru studierea politicii s-a dezvoltat ca răspuns la anumite transformări în societatea și cultura europeană a secolului XX. Experiența sa cu marxismul sovietic și nazismul german l-a convins că nicio mișcare nu este doar o simplă greșeală născută din naivitate sau ignoranță. Din contră, cele două erau experimente politice specifice, create în mod deliberat pentru a exprima o anumită înțelegere a „vieții bune”. Faptul că această înțelegere diferea în chip radical de orice concepte tradiționale—fie din patrimoniul clasic grec, fie din creștinism—nu era, potrivit lui Voegelin, o simplă chestiune de ignoranță culturală sau istorică. Pentru el, atât marxismul, cât și nazismul manifestau consecințele pragmatice ale unei acute dezordini spirituale. Ca expresii ale unei crize civilizaționale mai profunde, asemenea mișcări politice puteau fi înțelese doar prin analiza acelor forme specifice de conștiință umană care le-au dat naștere.

Este și motivul pentru care, în 1943, Voegelin scria: „Am ajuns într-un punct mort cu tentativele mele de a găsi o teorie a omului, societății și istoriei care ar permite o interpretare adecvată a fenomenelor din cadrul domeniului meu de studiu. Analiza mișcărilor comunismului, fascismului, național-socialismului și rasismului, a constituționalismului, liberalismului și autoritarismului a relevat fără dubiu că în centrul unei filosofii a politicii trebuie să se afle o teorie a conștiinței: însă instituțiile academice ale lumii occidentale, variile școli filosofice, bogăția de metode, nu oferă instrumentele intelectuale care să facă evenimentele și mișcările politice inteligibile”. (Eric Voegelin, Anamnesis, Notre Dame: University of Notre Dame Press, 1978, p. 3)

Deși nu a fost la fel de cunoscut printre istorici pe cât a fost printre politologi, Eric Voegelin a exercitat o influență continuă asupra liderilor politici social-democrați și creștin-democrați. Viața sa timpurie a fost o reflecție asupra dezvoltărilor intelectuale și a haosului Germaniei și Austriei între cele două războaie mondiale. Analiza sa asupra nazismului rămâne extrem de relevantă pentru istorici întrucât descrie justificarea nazistă a Holocaustului în anii 1930, chiar dacă naziștii înșiși abia urmau să comită crima de masă.

Voegelin nu a fost suficient de inspirat pentru a prezice dimensiunea Holocaustului, dar a înțeles foarte bine că justificarea ideologică a violenței naziste era nelimitată. Descrierea pe care a făcut-o extremismului politic ca gnosticism în 1952 rămâne o explicație validă a atașamentului indivizilor la nazism și a voluntarismului criminal al celui de-Al Treilea Reich.

Să spunem doar că speranțele ruinate și carierele distruse au desfigurat viețile multor cărturari emigranți care supraviețuiseră Europei nazificate. Hannah Arendt (1906–1975) și Eric Voegelin au fost, cel puțin din acest punct de vedere, mai norocoși. Ambii au cunoscut în America, noua lor casă, succesul și recunoașterea academică. Arendt, evreică germană, părăsise Berlinul curând după ascensiunea lui Hitler la putere în ianuarie 1933. După o ședere la Paris, avea să ajungă în Statele Unite în mai 1941. Voegelin, un german relocat cu familia la Viena la vârsta de nouă ani, ajungea în America după 1938.

Diferiți ca persoane în multe privințe, Arendt și Voegelin s-au contrat asupra multor chestiuni. Ambii au investigat ideea vinovăției colective germane și ambii au respins ca absurdă opinia că triumful național-soicialismului ar fi fost rezultatul carismei lui Hitler. Perfect onești și autonomi în gândire, cei doi s-au opus ideologiei indiferent de culoarea ei. Ambii au condamnat sociologia și psihologia analitică drept pseudo-discipline obscurantiste. Și ambii, desigur, au fost excepții ale științei politice americane care n-au pierdut deloc vremea cu pozitivismul.

Chiar și așa, în pofida unei anumite marginalizări în interiorul câmpului, recunoașterea lor a survenit devreme. Voegelin fusese subiectul unui articol de primă pagină în revista Time, în 1953, iar Arendt apăruse cu doi ani înainte pe coperta revistei Saturday Review of Literature. Reputația lor îi făcea greu de ignorat, chiar și în respingere. Legați mai mult prin aversiuni comune decât prin entuziasme împărtășite, atât Voegelin, cât și Arendt au criticat în termeni duri acel spirit al epocii (Zeitgeist).

Toate aceste coordonate au fost marcate de o apreciere reciprocă, însă nu și de o prietenie profundă. Știm astăzi că Arendt i-a lăudat lui Voegelin volumul Race and State și i-a recomandat lui Karl Jaspers The New Science of Politics („cartea se află pe o pistă greșită, dar este importantă fără doar și poate”). Cei doi au oferit perspective surprinzător de diferite asupra totalitarismului, evidente mai ales din corespondența pe care au purtat-o și din celebrul schimb de replici din 1953, în The Review of Politics...