Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Născut pe 3 ianuarie 1901 în Köln, filosoful politic Eric Voegelin a studiat și a predat științe politice la Universitatea din Viena până în 1938. Odată cu Anschluss Österreichs, anexarea nazistă a Austriei, s-a văzut nevoit să abandoneze capitala din pricina scrierilor sale despre ideea de rasă și problema generală a mișcărilor ideologice, inclusiv național-socialismul. A ajuns în Statele Unite și a acceptat o poziție la Louisiana State University, Baton Rouge. În 1959, Voegelin s-a reîntors în Germania pentru a înființa și conduce Institutul de Științe Politice al Universității din München. Ulterior, deși s-a retras din cariera academicăîn 1966, Eric Voegelin a petrecut câțiva ani ca scholar invitat la Universitatea Stanford, The Hoover Institution. Avea să rămână în California, la Stanford, până la moartea sa, pe 18 ianuarie 1985.

Interesul lui Voegelin pentru studierea politicii s-a dezvoltat ca răspuns la anumite transformări în societatea și cultura europeană a secolului XX. Experiența sa cu marxismul sovietic și nazismul german l-a convins că nicio mișcare nu este doar o simplă greșeală născută din naivitate sau ignoranță. Din contră, cele două erau experimente politice specifice, create în mod deliberat pentru a exprima o anumită înțelegere a „vieții bune”. Faptul că această înțelegere diferea în chip radical de orice concepte tradiționale—fie din patrimoniul clasic grec, fie din creștinism—nu era, potrivit lui Voegelin, o simplă chestiune de ignoranță culturală sau istorică. Pentru el, atât marxismul, cât și nazismul manifestau consecințele pragmatice ale unei acute dezordini spirituale. Ca expresii ale unei crize civilizaționale mai profunde, asemenea mișcări politice puteau fi înțelese doar prin analiza acelor forme specifice de conștiință umană care le-au dat naștere.

Este și motivul pentru care, în 1943, Voegelin scria: „Am ajuns într-un punct mort cu tentativele mele de a găsi o teorie a omului, societății și istoriei care ar permite o interpretare adecvată a fenomenelor din cadrul domeniului meu de studiu. Analiza mișcărilor comunismului, fascismului, național-socialismului și rasismului, a constituționalismului, liberalismului și autoritarismului a relevat fără dubiu că în centrul unei filosofii a politicii trebuie să se afle o teorie a conștiinței: însă instituțiile academice ale lumii occidentale, variile școli filosofice, bogăția de metode, nu oferă instrumentele intelectuale care să facă evenimentele și mișcările politice inteligibile”. (Eric Voegelin, Anamnesis, Notre Dame: University of Notre Dame Press, 1978, p. 3)

Deși nu a fost la fel de cunoscut printre istorici pe cât a fost printre politologi, Eric Voegelin a exercitat o influență continuă asupra liderilor politici social-democrați și creștin-democrați. Viața sa timpurie a fost o reflecție asupra dezvoltărilor intelectuale și a haosului Germaniei și Austriei între cele două războaie mondiale. Analiza sa asupra nazismului rămâne extrem de relevantă pentru istorici întrucât descrie justificarea nazistă a Holocaustului în anii 1930, chiar dacă naziștii înșiși abia urmau să comită crima de masă.

Voegelin nu a fost suficient de inspirat pentru a prezice dimensiunea Holocaustului, dar a înțeles foarte bine că justificarea ideologică a violenței naziste era nelimitată. Descrierea pe care a făcut-o extremismului politic ca gnosticism în 1952 rămâne o explicație validă a atașamentului indivizilor la nazism și a voluntarismului criminal al celui de-Al Treilea Reich.

Să spunem doar că speranțele ruinate și carierele distruse au desfigurat viețile multor cărturari emigranți care supraviețuiseră Europei nazificate. Hannah Arendt (1906–1975) și Eric Voegelin au fost, cel puțin din acest punct de vedere, mai norocoși. Ambii au cunoscut în America, noua lor casă, succesul și recunoașterea academică. Arendt, evreică germană, părăsise Berlinul curând după ascensiunea lui Hitler la putere în ianuarie 1933. După o ședere la Paris, avea să ajungă în Statele Unite în mai 1941. Voegelin, un german relocat cu familia la Viena la vârsta de nouă ani, ajungea în America după 1938.

Diferiți ca persoane în multe privințe, Arendt și Voegelin s-au contrat asupra multor chestiuni. Ambii au investigat ideea vinovăției colective germane și ambii au respins ca absurdă opinia că triumful național-soicialismului ar fi fost rezultatul carismei lui Hitler. Perfect onești și autonomi în gândire, cei doi s-au opus ideologiei indiferent de culoarea ei. Ambii au condamnat sociologia și psihologia analitică drept pseudo-discipline obscurantiste. Și ambii, desigur, au fost excepții ale științei politice americane care n-au pierdut deloc vremea cu pozitivismul.

Chiar și așa, în pofida unei anumite marginalizări în interiorul câmpului, recunoașterea lor a survenit devreme. Voegelin fusese subiectul unui articol de primă pagină în revista Time, în 1953, iar Arendt apăruse cu doi ani înainte pe coperta revistei Saturday Review of Literature. Reputația lor îi făcea greu de ignorat, chiar și în respingere. Legați mai mult prin aversiuni comune decât prin entuziasme împărtășite, atât Voegelin, cât și Arendt au criticat în termeni duri acel spirit al epocii (Zeitgeist).

Toate aceste coordonate au fost marcate de o apreciere reciprocă, însă nu și de o prietenie profundă. Știm astăzi că Arendt i-a lăudat lui Voegelin volumul Race and State și i-a recomandat lui Karl Jaspers The New Science of Politics („cartea se află pe o pistă greșită, dar este importantă fără doar și poate”). Cei doi au oferit perspective surprinzător de diferite asupra totalitarismului, evidente mai ales din corespondența pe care au purtat-o și din celebrul schimb de replici din 1953, în The Review of Politics...

De la sfidătorul Holden Caulfield la stoica duduie Glass, toate personajele lui J. D. Salinger (n. 1 ianuarie 1919 –d. 27 ianuarie 2010) sunt locuitori împăcați și frământați ai orașului New York și ai suburbiilor acestuia. Importanța lui Salinger pentru școala tinerilor scriitori americani postbelici derivă dintr-o conștiință morală și dintr-o percepție socială. Eroul fiecărei povestiri a lui Salinger devine o reflecție asupra unui cod moral desprins din cultul inocenței, dragostei, alienării și, la final, al mântuirii. Toți acești protagoniști alcătuiesc o adevărată trupă adolescentină de non-conformiști spirituali, deopotrivă realiști și fragili, amuzanți și înduioșători.

Năpasta fundamentală din povestirile lui Salinger este aceea a unui erou moral forțat să-și compromită integritatea într-o societate pragmatică. Ceea ce deconectează eroul este ciudata sa viziune neconvențională care îi sensibilizează și distorsionează simțul adevărului într-o lume a falsității. Viziunea eroului devine în timp marca înregistrată a lui Salinger, înflorind prin extraordinara familie Glass din seria de povestiri publicată în paginile revistei The New Yorker. Mai mult, inadaptarea sa la lumea modernă este văzută mai degrabă ca problemă morală și mai puțin ca fruct otrăvit al injustiției sociale. Dacă luăm în considerare accentul pus de Salinger pe dreptul moral, atunci incursiunile sale în scientologie și dianectică, ba chiar în știința creștină, nu mai surprind atât de tare. În realitate, existau la tot pasul semne ale acestei evoluții spirituale a lui Jerome David.

Asemeni lui Stephen Dedalus (James Joyce) și Tonio Kröger (Thomas Mann), dar probabil că mai apropiat de artistul foamei lui Kafka, eroul inadaptat al lui Salinger este artistul care încearcă să-și reconcilieze arta cu sufletul. Dacă acest artist comunică prin scris, omul religios comunică prin tăcere—paradoxul Zen. Budismul Zen își așază principala povară pe relația dintre om și natură, dintre „Eu”-ul lui Martin Buber și orice obiect aflat în afara acestuia: „Tu”-ul. Fără această relație esențială nu poate exista nicio comunicare. Așe se face că sunetul unei bătăi din palme este sunetul relației. Căutarea sunetului unei bătăi din palme ajunge la un capăt prin viața spritiuală. Arta este calea imaginației, în vreme ce Zen este calea sufletului. J. D. Salinger a fost interesat mai ales de sufletul personajelor sale.

Salinger nu a făcut vreodată un secret din faptul că Holden Caulfield (De veghe în lanul de secară, 1951) era o creație autobiografică. În plus, prin povestirile despre familia Glass, colectate și ele în alte trei cărți, Buddy Glass împărtășește ocupația (scriitor), pretinsul hobby (cercetări spirituale) și personalitatea (solitar) creatorului său. Despre biografia autorului, ar trebui poate deschisă o discuție comprehensivă și separată. Să spunem doar că din momentul în care Salinger și camarazii lui de arme au invadat Franța pe 6 iunie 1944 și până când a pus umărul la eliberarea celor închiși la Dachau aproape un an mai târziu, J. D. a suferit șocul vieții (la propriu, de vreme ce și-a rupt nasul și și-a pierdut mare parte din auz în timpul primelor bombardamente).


Efectele atâtor carnagii la care asistase în prelungitele bătălii de pe plaja Utah, din Émondeville, Saint-Lô, Cherbourg și din Pădurea Hürtgen (cea mai lungă pe teritoriu german în timpul conflagrației), aveau să fie transmise curând într-o scrisoare către Ernest Hemingway, pe care îl cunoscuse și cu care se împrietenise la Paris în variile permisii. „Discuțiile pe care le-am purtat cu tine acolo”, își informa Salinger colegul scriitor, „au fost singurele minute de speranță din toată această afacere”.

Războiul, ororile sale, agoniile și lecțiile își vor pune amprenta asupra fiecărui aspect al personalității lui Salinger și vor reverbera în opera postbelică. Dintre toate regimentele americane care serviseră în Europa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, unitatea lui Salinger suferise cele mai mari pierderi. J. D. supraviețuise, dar pentru el era un deznodământ fără nicio noimă...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG