Marius Stan

De la idealistul acelui fin de siècle, la antifascistul pătimaș și tovarășul de drum din timpul zilelor de apus ale Frontului Popular, viața lui Romain Rolland (n. 29 ianuarie 1866–d. 30 decembrie 1944) a acoperit două secole (culturale, mentale) de istorie franceză. Rolland a fost adesea asociat și cu Elveția, țara în care a ales să trăiască, într-un exil autoimpus, pe parcursul anilor 1920 și 1930.

Cât privește apartenența sa literară, au existat mereu dubii de încadrare, lumea întrebându-se dacă Rolland a fost ultimul scriitor al secolului XIX sau primul scriitor al secolului XX. Este o chestiune vitală, pentru că, într-adevăr, vocabularul și stilul romancierului au părut adesea „de modă veche”. Vocea lui a părut că se revendică mereu de la o altă generație, de la o altă lume. Cu toate acestea, deși nu a introdus inovații stilistice și deși în arte, mai ales în muzică (în care era bine versat, fusese profesor de istoria muzicii la Sorbona), a fost adesea aspru cu „obraznicii” inovatori care visau o desprindere de formele tradiționale, în multe alte privințe, Romain Rolland și-a depășit epoca. În plus, a jucat un rol activ în marile dezbateri ale timpului său și în tentativa de a rezolva contradicțiile tragice.

Chiar dacă a disprețuit preocuparea intelectualilor francezi pentru retorică, a existat un fel de unitate între stilul și gândirea sa (cel mai bine exprimată prin imaginile muzicale, prin folosirea simbolurilor apei, râurilor, mării, oceanului, mișcării și ritmurilor de trecere); în fapt, o reflectare a unui sens al armoniei universale în care a crezut permanent. În interiorul acestei unități de gândire a existat însă și o evoluție, confirmată de romanele și teatrul său, de analizele marilor oameni pe care i-a admirat sau de schimbările graduale în atitudinea sa cu privire la politică, Europa ori Revoluția bolșevică.

Deși nu s-a contrazis niciodată și a rămas până la sfârșit un mare umanitar care a luat partea cauzelor nepopulare, luciditatea și clarviziunea lui, dublate de o anumită modestie și disponibilitatea de a învăța din greșeli, l-au făcut să-și revizuiască permanent opiniile despre forțele care dau formă Istoriei. Idealismul a însemnat pentru Romain Rolland loialitate față de idei, față de adevărurile fundamentale, până în punctul sacrificării vieții.

A fost unul din primii intelectuali francezi care a devenit „angajat”. S-a desprins foarte devreme de turnul de fildeș al abstracțiunilor și al așa-zisei obiectivități, realizând legăturile adânci care există între structurile sociale, politice, și război. A înțeles necesitatea unei revoluții care să abolească războiului și nu a încetat vreodată să-și adapteze conceptul de umanism. Disprețul față de sterilitatea și lașitatea intelectualilor l-a făcut să respingă îngustul umanism al trecutului, cel bazat pe tradiția greco-romană, și să adopte un pan-umanism, care să conțină toate popoarele și civilizațiile lumii.

În același timp, Romain Rolland nu s-a ferit de cuvinte și a desconsiderat Liga Națiunilor, pe care o vedea ca pe un travesti al unui ideal nobil aflat în mâinile politicienilor burghezi. Dumnezeu și religia deveneau cuvinte goale atunci când ascundeau interese meschine sau o anumită autosuficiență a gândirii. Chiar și pacifismul a însemnat pentru el o fraudă, mai ales atunci când a devenit, în anii 1930, o poziție populară menită să promoveze interesele politicienilor și capitalismului. Deziluzia sa legată de India și îngustul naționalism al unora dintre lideri l-a făcut să regândească întreaga problemă a non-violenței și a tehnicilor schimbării revoluționare.

Atunci, în anii 30’, a respins de fapt scriitorul ceea ce fusese clasat ca „rollandism”, adică pacifismul lui umanitar, și a decis să înfrunte direct problemele izvorâte din revoluția socialistă, pe de-o parte, și ascensiunea nazismului, de cealaltă. Cei care se grăbesc să-l asocieze pe Rolland cu o anumită tradiție libertară trebuie să-și amintească și faptul că a respins vehement „ideologia burgheză”, pe care o considera responsabilă pentru stoparea progresului umanității. Trebuie, de asemenea, accentuat că celebra sa poziție anti-război din 1914 a netezit calea pentru ascensiunea lui Rolland ca purtător de cuvânt al justiției internaționale. Să ne amintim, de asemenea, că a semnat în 1919, alături de Albert Einstein, Bertrand Russell și Henri Barbusse, acea „Déclaration de l’indépendance de l’Esprit” care a apărut în ziarul L’Humanité...

Mai târziu, dezamăgit de oportunismul elvețian, care pentru el mirosea a fascism incipient, Rolland s-a întors în Franța (1937) și și-a trăit ultimii ani de viață în micul oraș Vézelay. Odată cu semnarea Pactului de neagresiune dintre Germania lui Hitler și Uniunea Sovietică a lui Stalin (1939), sau cu subjugarea Franței de către Wehrmacht (1940), visul păcii și frăției internaționale al lui Romain Rolland s-a evaporat.

A continuat să lucreze între 1940–1944, producând impresionante biografii ale lui Ludwig van Beethoven și Charles Péguy. Deși devenise prea bătrân pentru a se asocia cu luptătorii Rezistenței franceze, Rolland a recunoscut în lupta lor împotriva opresiunii fasciste același tip de voință în a se opune tiraniei care îi marcase întreaga carieră. Bazat pe „pesimismul inteligenței și optimismul voinței”, Romain Rolland a construit un nou stil intelectual. Din acest punct de vedere, putem conchide că a fost o figură-cheie, dar de tranziție, în istoria intelectualilor angajați francezi. Tot el a cunoscut personal și a dezbătut adesea public cu mai toți marii intelectuali ai timpului său, de la Sigmund Freud și Stefan Zweig la Panait Istrati, și a avut contacte private cu o paletă impresionantă de figuri politice, de la Gandhi la Stalin.

Sertarele Virginiei Woolf...

Virginia Woolf (n. 25 ianuarie 1882–d. 28 martie 1941) a fost o scriitoare majoră. A fost și o scriitoare ale cărei decizii estetice erau politice, ale cărei ficțiune și critică literară trebuie înțelese în strânsă conexiune. A fost, în fine, o scriitoare care a dorit să schimbe nu doar forma ficțiunii moderne, ci și forma lumii moderne.

Poate ideologia politică să influențeze forma și conținutul ficțiunii literare? Și dacă da, cum? Acestea au fost doar câteva din întrebările care au preocupat-o pe Woolf, în primul rând prin manifestarea lor în relațiile de putere dintre bărbați și femei. Modul în care a gândit aceste relații i-a influențat ficțiunea în același fel în care ideologia modelează ficțiunea.

Virginia Woolf a lăsat posterității și mii de scrisori geniale, jurnale abundente și revelatoare, schițe autobiografice, care invită toate la o cercetare dezinhibată a vieții scriitoarei. Din acest punct de vedere, a fost permanent „iscodită” de către interpreți în căutarea unor indicii care să deslușească adevărurile abia deslușite ale vieții ei. Și, într-adevăr, a existat mult teren de explorat, de la molestarea timpurie de către ambii ei frați vitregi, la o căsătorie rece din punct de vedere sexual sau la o pasionată aventură lesbiană. Într-adevăr, existența ei brăzdată de anxietăți, suferință și psihoză, se citește, mai degrabă, ca istoria unui caz psihiatric.

Există și dovezi consistente că viața adultă a Virginiei Woolf a fost îmbibată în psihanaliză. Hogarth Press, editura pe care a înființat-o în 1917 alături de soțul ei, Leonard Woolf, numită după casa lor din Richmond, i-a publicat pe Sigmund Freud și alți psihanaliști importanți. În special în anii 1930, s-a apropiat ea însăși de Freud și a găsit atrăgător pesimismul acestuia în legătură cu natura umană.

Chiar și așa, Virginia Woolf a știut mereu că este o ființă schimbătoare precum vremea britanică. A vibrat mereu la stimuli dincolo de sensibilitatea normală, dar a detestat să fie identificată drept „un caz”. A dorit să fie cunoscută, în primul și în primul rând, ca scriitoare. Deși cuplul Woolf a consultat mulți specialiști pe parcursul lungilor ei suferințe, ideea de a fi supusă unei evaluări psihanalitice formale i-a repugnat. Până la urmă, era prea vulnerabilă, prea mult expusă episoadelor maniaco-depresive pentru a lua loc, în siguranță, pe canapeaua terapeutică.

Pe de altă parte, biografii trebuie să aibă dovezi solide înainte de a îndrăzni să construiască explicații convingătoare despre viețile intime ale subiecților lor. Și chiar și atunci când au aceste date, trebuie încă să admită că interpretarea psihanalitică rămâne esențialmente problematică. Este un reducționism care leagă viața interioară a subiectului de opera publicată doar pentru a deveni un fel de simptom sublimat. Așa cum faimos scria Freud în eseul său despre Leonardo da Vinci, pe care îl și admira enorm, „nu există nimeni într-atât de măreț încât să-i fie rușine să fie supus legilor care guvernează activitatea normală și patologică”. Până și Leonardo era doar un om, cum la fel era și Virginia Woolf. Dar Freud nu a crezut nicio clipă că înțelegerea analitică a copilăriei lui Leonardo, spre exemplu, poate explica geniul său sau îi poate diminua din realizări.

Atenția psihanalitică cu care varii hermeneuți au privit spre viața Virginiei Woolf nu a fost însă o preocupare neapărat trivială sau o invazie nerușinată a vieții private. A declarat ea însăși, la un moment dat, că, pentru moderni, „punctul de interes se află cel mai probabil în locurile obscure ale psihologiei”. Tot ea ne-a spus că familia i-a inspirat unele din mirajele literare și câteva trăsături ale personajelor sale. Altfel spus, că a dorit-o sau nu, viața i-a invadat opera. Pe la mijlocul carierei, scria în jurnalul ei că era obsedată într-un mod nesănătos de ambii părinți și că „a scrie despre ei a fost un act necesar”.

Deși o operă de artă sau una literară ar trebui lăsate să existe autonom, bazat pe propriile merite, originea lor în psihicul creatorului nu este complet irelevantă. Nemulțumirea unui vorbitor neidentificat din ultimul roman al Virginiei Woolf, Între acte (Between the Acts), scris în 1941, trimite—cum altfel—la eterna problemă freudiană: „Did she mean, so to speak, something hidden, the unconscious as they call it? But why always drag in sex... It’s true, there’s a sense in which we all, I admit, are savages still”.