Marius Stan

Sertarele Virginiei Woolf...

Virginia Woolf (n. 25 ianuarie 1882–d. 28 martie 1941) a fost o scriitoare majoră. A fost și o scriitoare ale cărei decizii estetice erau politice, ale cărei ficțiune și critică literară trebuie înțelese în strânsă conexiune. A fost, în fine, o scriitoare care a dorit să schimbe nu doar forma ficțiunii moderne, ci și forma lumii moderne.

Poate ideologia politică să influențeze forma și conținutul ficțiunii literare? Și dacă da, cum? Acestea au fost doar câteva din întrebările care au preocupat-o pe Woolf, în primul rând prin manifestarea lor în relațiile de putere dintre bărbați și femei. Modul în care a gândit aceste relații i-a influențat ficțiunea în același fel în care ideologia modelează ficțiunea.

Virginia Woolf a lăsat posterității și mii de scrisori geniale, jurnale abundente și revelatoare, schițe autobiografice, care invită toate la o cercetare dezinhibată a vieții scriitoarei. Din acest punct de vedere, a fost permanent „iscodită” de către interpreți în căutarea unor indicii care să deslușească adevărurile abia deslușite ale vieții ei. Și, într-adevăr, a existat mult teren de explorat, de la molestarea timpurie de către ambii ei frați vitregi, la o căsătorie rece din punct de vedere sexual sau la o pasionată aventură lesbiană. Într-adevăr, existența ei brăzdată de anxietăți, suferință și psihoză, se citește, mai degrabă, ca istoria unui caz psihiatric.

Există și dovezi consistente că viața adultă a Virginiei Woolf a fost îmbibată în psihanaliză. Hogarth Press, editura pe care a înființat-o în 1917 alături de soțul ei, Leonard Woolf, numită după casa lor din Richmond, i-a publicat pe Sigmund Freud și alți psihanaliști importanți. În special în anii 1930, s-a apropiat ea însăși de Freud și a găsit atrăgător pesimismul acestuia în legătură cu natura umană.

Chiar și așa, Virginia Woolf a știut mereu că este o ființă schimbătoare precum vremea britanică. A vibrat mereu la stimuli dincolo de sensibilitatea normală, dar a detestat să fie identificată drept „un caz”. A dorit să fie cunoscută, în primul și în primul rând, ca scriitoare. Deși cuplul Woolf a consultat mulți specialiști pe parcursul lungilor ei suferințe, ideea de a fi supusă unei evaluări psihanalitice formale i-a repugnat. Până la urmă, era prea vulnerabilă, prea mult expusă episoadelor maniaco-depresive pentru a lua loc, în siguranță, pe canapeaua terapeutică.

Pe de altă parte, biografii trebuie să aibă dovezi solide înainte de a îndrăzni să construiască explicații convingătoare despre viețile intime ale subiecților lor. Și chiar și atunci când au aceste date, trebuie încă să admită că interpretarea psihanalitică rămâne esențialmente problematică. Este un reducționism care leagă viața interioară a subiectului de opera publicată doar pentru a deveni un fel de simptom sublimat. Așa cum faimos scria Freud în eseul său despre Leonardo da Vinci, pe care îl și admira enorm, „nu există nimeni într-atât de măreț încât să-i fie rușine să fie supus legilor care guvernează activitatea normală și patologică”. Până și Leonardo era doar un om, cum la fel era și Virginia Woolf. Dar Freud nu a crezut nicio clipă că înțelegerea analitică a copilăriei lui Leonardo, spre exemplu, poate explica geniul său sau îi poate diminua din realizări.

Atenția psihanalitică cu care varii hermeneuți au privit spre viața Virginiei Woolf nu a fost însă o preocupare neapărat trivială sau o invazie nerușinată a vieții private. A declarat ea însăși, la un moment dat, că, pentru moderni, „punctul de interes se află cel mai probabil în locurile obscure ale psihologiei”. Tot ea ne-a spus că familia i-a inspirat unele din mirajele literare și câteva trăsături ale personajelor sale. Altfel spus, că a dorit-o sau nu, viața i-a invadat opera. Pe la mijlocul carierei, scria în jurnalul ei că era obsedată într-un mod nesănătos de ambii părinți și că „a scrie despre ei a fost un act necesar”.

Deși o operă de artă sau una literară ar trebui lăsate să existe autonom, bazat pe propriile merite, originea lor în psihicul creatorului nu este complet irelevantă. Nemulțumirea unui vorbitor neidentificat din ultimul roman al Virginiei Woolf, Între acte (Between the Acts), scris în 1941, trimite—cum altfel—la eterna problemă freudiană: „Did she mean, so to speak, something hidden, the unconscious as they call it? But why always drag in sex... It’s true, there’s a sense in which we all, I admit, are savages still”.

A existat în Uniunea Sovietică un conflict acut între mințile „științifice”, antrenate să analizeze situații și să emită judecăți obiective, și gardienii ideologici. Și chiar în situațiile în care oamenii de știință nu au fluturat stindardul revoluției, partidul tot s-a temut de ei.

Aceasta este însă o paradigmă universală, una care și-a consumat episoadele tragice pe mai multe continente, nu doar în satrapia răsăriteană la care mă voi referi în cele ce urmează. Brutalitatea și terorismul de stat sunt rele absolute, indiferent de colțul de lume în care se petrec. Așa cum spunea cândva Elena Sevilla, o tânără fiziciană care petrecuse trei ani în închisorile argentiniene, matematica modernă devenise subversivă pentru trinitatea sacrosanctă a juntei (familie–națiune–credință) pentru că răsturnase regulile tradiționale ale logicii. Nu degeaba trebuiau arși Einstein, pentru relativitate, sau Freud, pentru amestecul în chestiunile private ale comportamentului...

Privită retrospectiv, arestarea lui Andrei Saharov (1921–1989) în urmă cu 40 de ani, pe 22 ianuarie 1980, și expulzarea sa la Gorki, regiunea Nijni Novgorod (unde avea să ajungă și soția sa, Elena Bonner, în 1984), după ce criticase invazia Afganistanului de către trupele sovietice, pare să fi fost o chestiune de când și nu dacă. Saharov era la acea dată liderul cercetării care dăduse Rusiei bomba termonucleară. Trecut printr-o criză de conștiință cu câțiva ani mai devreme, Saharov începuse să-și dedice mare parte din timp campaniilor pentru pace internațională și reforme interne în Uniunea Sovietică. Faptul că arestarea lui a survenit târziu, abia în 1980, se datorase doar puternicului său profil academic și recunoașterii internaționale. Din perspectiva regimului, existase un risc propagandistic mult prea mare pentru a-l mai lăsa să continue.

Saharov s-a aflat în exil intern la Gorki între 1980 și 1986, atent supravegheat și supus neîncetat perchezițiilor și hărțuielilor. Dar exilul intern simboliza la acea dată condiția multor oameni, care rămâneau în societate, dar nu erau lăsați să mai influențeze evenimentele. Celebrului fizician i-au fost interzise orice contacte cu străinii și alte „elemente criminale”. Vorbim, așadar, despre o definiție universală a „dușmanului”, una pe care a confirmat-o și fizicianul american de origine română Erwin Friedlander (1925–2004), fost membru al Academiei Române de Științe până în 1975, atunci când a emigrat în Statele Unite.

Andrei Saharov avertizase în repetate rânduri că schimburile și negocierile însele nu pot îmbunătăți situația drepturilor omului în astfel de țări. Dorea să spună că acordul de la Helsinki nu poate funcționa prin el însuși, că este nevoie de presiune pentru a proteja aceste drepturi. Din păcate, a avut dreptate pe propria-i piele. După 1975, Uniunea Sovietică a continuat să ignore toate acele acorduri. Saharov a nutrit permanent speranța că extinderea contactelor cu Occidentul ar putea fi folosită pentru a depăși natura închisă, ermetică, a societății sovietice, ori pentru a promova tendințele liberalizante în interiorul acestei capsule politice asfixiante.

„Divizarea omenirii o amenință cu propria distrugere”. Așa începe tratatul intitulat Progress, Coexistence, and Intellectual Freedom, a cărui publicare în 1968 l-a scos pe Saharov dintr-o obscuritate aproape totală și i-a conferit un rol central pe scena mondială. Din inima sistemului sovietic, destinat să producă Omul bolșevic, se născuse atunci nu un apărător dedicat al statului totalitar: se născuse persoana care a criticat cel mai tare secretomania și lipsa și libertate intelectuală pe care se baza acest sistem. Din acest punct de vedere, Saharov a fost și el un adevărat membru al intelighenției ruse, acei gânditori liberi care menținuseră vie flacăra idealurilor liberalismului sub despotismul țarist. Nu a fost în tradiția rușilor să aibă un Saharov, dar a fost povara opresiunii cea care a dus la cristalizarea spiritului uman.

Andrei Saharov rămâne una din figurile esențiale ale secolului XX aflate la intersecția dintre știință și politică. Și-a folosit autoritatea de proiectant al armelor nucleare pentru a încerca să influențeze politica nucleară sovietică în feluri care l-au iritat teribil pe Hrușciov. A mizat puternic pe o concepție responsabilă a științei și a formulat o filosofie a politicii izvorâtă din rațiune. Din acest punct de vedere, îl putem plasa alături de mari fizicieni precum Albert Einstein (1879–1955), Niels Bohr (1885–1962) sau Leo Szilard (1898–1964), care și ei, deși în circumstanțe diferite, au operat la intersecția dintre știință și politică (și ale căror angajamente în numele păcii și drepturilor omului au fost admirate enorm de Saharov însuși).

„Lasă politica în seama noastră—noi suntem specialiștii”, îl dojenea Nikita Sergheevici Hrușciov în 1961. A fost, desigur, ceea ce Saharov nu era dispus să facă. Pentru eroul disidenței sovietice, marile provocări la adresa umanității—pericolul unui război nuclear și degradarea mediului, spre exemplu—nu puteau fi discutate adecvat decât într-un mediu liber și deschis. Când reflecțiile sale despre progres au fost publicate în străinătate, Andrei Saharov a fost interzis în laboratoarele secrete ale Uniunii Sovietice și și-a pierdut statutul de care se bucurase până atunci. Acela a fost momentul în care a început să-și folosească imensul prestigiu spre a încerca să-i apere pe cei persecutați pentru exersarea liberă a drepturilor omului. Din acest punct de vedere, Andrei Saharov a servit ca ancoră morală a mișcării disidente sovietice.