Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Marius Stan blog image
Marius Stan blog image

În aprilie 1931, Regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei își părăsea pașnic tronul și preda cheile puterii unui guvern provizoriu alcătuit din reprezentanți ai câtorva partide republicane și ai socialiștilor. În iunie, parlamentul spaniol (Las Cortes Constituyentes) ales liber s-a reunit pentru a discuta o constituție republicană. Pe parcursul verii, conflictele de viziuni au devenit evidente și s-a ajuns la un bloc dominant alcătuit din liberalii republicani și socialiști. Din octombrie 1931 și până în septembrie 1933, Manuel Azaña (1880–1940), politicianul spaniol născut azi în urmă cu 140 de ani, ai cărui prieteni și dușmani deopotrivă îl considerau sufletul Republicii, a servit ca prim-ministru al câtorva cabinete succesive de coaliție.

În pofida Marii crize economice, a câtorva insurecții militare și a agitației muncitorilor și țăranilor, stabilitatea guvernului nu a fost amenințată serios până în toamna anului 1933. Regimul Azaña a reprezentat prin urmare o oportunitate politică unică pentru acele forțe care doreau o soluție democratică, reformistă și laică la multiplele probleme ale Spaniei. Liderii coaliției republican-socialiste se maturizaseră în timpul viguroasei renașteri economice și culturale de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Republica lor era menită să asigure simultan împlinirea acelei renașteri și o constituție care să conțină cele mai moderne și democratic-europene elemente. În plus, cei șaptezeci și ceva de ani anteriori lui 1931 fuseseră o perioadă de substanțială creștere economică (deși semnificativ diminuată după 1918).

Relativ necunoscut în afara lumii hispanice, Manuel Azaña a fost probabil figura cea mai importantă a Spaniei secolului XX după Francisco Franco însuși. A fost arhitectul Frontului Popular în 1935, a condus din nou guvernul după alegerile din februarie 1936 și a devenit președinte al republicii în ajunul izbucnirii Războiului civil spaniol. De asemenea, Azaña ne-a lăsat o cantitate impresionantă de materiale autobiografice, scrisori, discursuri și jurnale înțesate cu detalii personale și observații caustice. Există și memoriile scrise și publicate în 1980 de cumnatul și cel mai apropiat prieten al său, Cipriano Rivas Cherif (Retrato de un desconocido: Vida de Manuel Azaña), plus alte câteva biografii apărute în anii 1990.

În contrast cu determinarea naționaliștilor de a restaura vechiul regim în toate aspectele sale sociale, religioase și politice, Azaña a reprezentat modernitatea și Spania europeană a viitorului. Tragedia lui Azaña a fost că avea o viziune mult prea rațională pentru o dreaptă dispusă să apere vechea ordine și o extremă stânga care-și dorea o revoluție. Și-a văzut astfel republica ordinii și a coexistenței democratice atacată din afară de către armată și dinăuntru de către anarhiști. Tragedia interioară este și ea evidentă din descrierile care i-au fost făcute unui Azaña cufundat în mâhnire și disperare în timp ce-și face datoria de președinte al unei republici aflate în ghearele morții.

În pofida convingerii într-o inevitabilă înfrângere, Manuel Azaña a rămas pe poziții, așa cum îi scria unui prieten, „dintr-un sentiment al datoriei față de o cauză justă, din respect pentru cei care s-au jertfit pentru cauză și pentru a fi gata, dacă se ivește ocazia, de a pune capăt tragediei în circumstanțe mai puțin dezastruoase”. A încercat, într-adevăr, totul, inclusiv o mediere internațională. Agonia Spaniei republicane apare precum o tragedie greacă urmându-și neabătută calea către final: eroul Azaña trebuia sacrificat. Dar Azaña a rămas vehiculul care i-a purtat pe spanioli prin acei ani fatidici. Vedem întreaga panoplie de probleme din discursurile și poziționările lui publice, vedem partidele și grupurile politice, personalitățile și ideologia ori interesele speciale ale fiecăreia. Asemeni multora din generația sa și din cea anterioară, a văzut osificatele ierarhii ale Bisericii și ale armatei ca pe niște adversari neclintiți ai reformei și progresului.

Manuel Azaña a fost un intelectual care a luptat pentru justiție economică, drepturi civile, educație și progres. A fost pentru popor, dar nu din popor. A fost un intelectual care a privit în jos din turnul său exclusivist. Asemeni multor altor intelectuali europeni, a făcut parte dintr-un grup privilegiat care s-a răzvrătit împotriva vechii lumi, predicând reforme și fiind, în genere, încrezător într-un viitor de succes. Aici se află, poate, marea sa eroare, împărtășită, în măsuri diferite, și de alții. Azaña i-a iubit pe cei pentru care a luptat, dar nu i-a cunoscut cu adevărat. Stilul lui rațional, rece, echilibrat și constructiv, filosofia lui politică progresivă, nu a putut înfrâna pretențiile emoționale și violente ale grupărilor de extremă stângă, care cereau schimbări imediate, indiferent de consecințe.


Nerăbdarea acestor grupuri (nu neapărat comuniști) a rezultat într-un extremism proletar și absurde acte de vandalism. De cealaltă parte, Azaña nu a putut mulțumi nici grupurile de extremă dreaptă, ori să le tempereze fricile sau să le schimbe atitudinea rigidă, resentimentară și răzbunătoare. Scopul acestora era întoarcerea la trecut. Devine așadar foarte clar cine erau adversarii Republicii: extrema dreaptă, extrema stângă și o bulversată clasă proletară. Azaña mizase pe o anumită cumpătare voluntară, nu impusă. A fost doar o altă politică a bunelor sale intenții care s-a dovedit, până la urmă, o eroare costisitoare.

Din păcate pentru el, Manuel Azaña nu a luat în considerare fragilitatea spiritului civic, nerăbdarea activă, comportamentul impetuos al persoanelor și grupurilor care ar fi trebuit să fie chiar stâlpii pe care să se sprijine Republica. Socialismul democratic moderat necesită nu doar o direcție inteligentă, ci și oameni dispuși să coopereze și să-și asume responsabilități pe măsura unui asemenea guvern și unei asemenea societăți. Este și aceasta una din lecțiile eșecului tragic al lui Azaña de a moderniza Spania. A mai apucat să trăiască în exil pentru încă un an și ceva după terminarea războiului civil și a murit la Montauban, în sudul Franței, pe 3 noiembrie 1940...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Pentru Marea Britanie și pentru întreaga lume, 1956 a fost un an memorabil. Revoluția maghiară și Criza Suezului au alimentat din plin politica Războiului Rece. Teatrul britanic a cunoscut și el două momente importante în 1956, considerate chiar „istorice”: piesa lui John Osborne, Privește înapoi cu mânie (Look Back in Anger), a debutat la Royal Court Theatre, iar Baletul teatrului Bolșoi și-a avut primul sezon londonez.

Comparativ cu alte părți ale Europei continentale și Statele Unite, Marea Britanie a întâmpinat destul de târziu dansul teatral sovietic. Au existat câteva staruri sovietice care au performat în străinătate în anii de dinaintea celei de-a doua conflagrații mondiale, dar nimeni nu se aventurase în insulă. Când fosta balerină a Bolșoi, Viktorina Kriger (1893–1978), a venit la Londra în 1935, a făcut-o în calitate de conducătoare a unui grup de dansatori populari sovietici care participau la un festival internațional amator.

Încă din 1944, autoritățile sovietice fuseseră invitate să trimită Bolșoi, sau orice altă companie, de îndată ce se vor fi sfârșit ostilitățile. Maynard Keynes însuși îl convinsese pe Secretarul pentru Afaceri Externe că proiectul național al operei și baletului de la Covent Garden avea nevoie de confirmarea unei trupe rusești de renume. Această idee nu a fost urmărită și nici măcar invitarea Galinei Ulanova să danseze la Covent Garden, în 1952, nu s-a concretizat.

Niciunul din aceste proiecte nu-i interesa pe sovietici la vremea respectivă, deși potențialul politic și diplomatic al Ulanovei era deja o certitudine. Galina performase la Viena în 1945, după ocuparea capitalei austriece de către trupele sovietice, și în Italia, în 1951, acolo unde prezența ei a fost considerată nepotrivită în contextul participării masive a Partidului Comunist în alegerile locale, fapt ce a rezultat în anularea câtorva spectacole.

Chiar și așa, publicul britanic postbelic nu era ignorant cu privire la evoluțiile dansului teatral sovietic. Literatura celor care vizitaseră Uniunea Sovietică includea numeroase articole care au apărut în vechea revistă Dancing Times. În plus, existaseră delegații britanice în URSS încă din anii ’30, iar autoarea Joan Lawson scrisese mai multe articole despre baletul rusesc plecând de la experiența ei sovietică. În anii ’40 și ’50, au fost produse mai multe filme, în fapt compilații ce conțineau secvențe ale unor staruri precum Vakhtang Chabukiani (1910–1992), Galina Ulanova (n. 8 ianuarie 1910 –d. 21 martie 1998), Natalia Dudinskaya (1912–2003), Olga Lepeshinskaya (1916–2008) și Georgi Faramanyants (1921–1995). Lumea îi știa, dar dorea să-i vadă în carne și oase.

Primii dansatori sovietici au ajuns pe scenele britanice abia în 1953, deci după moartea lui Stalin. Au existat primele concerte, solo-uri de balet, pas de deux și dansuri naționale, iar apoi, în anii care au urmat, au ajuns în Marea Britanie ansamblurile de dans și muzică populară, inclusiv cel al armatei sovietice, și, în 1956, baletul Bolșoi.


Tot în 1956 a început și British Council, instituția emblematică pentru relațiile culturale internaționale, să se intereseze de astfel de evenimente. În realitate, primele care au promovat dansul și teatrul sovietic în Marea Britanie au fost câteva societăți private. Alcătuite din membri ai partidului comunist și alți „tovarăși de drum”, acestea au făcut tot posibilul pentru a stabili contacte culturale între cele două state.

Să spunem doar că frica de Uniunea Sovietică și comuniști nu a atins niciodată în Marea Britanie nivelul de paranoia din Statele Unite, exprimat cel mai bine prin expunerea simpatizanților comuniști din viața publică și artistică de către Comitetul pentru Activități Ne-Americane. Dansatorul american de step Paul Draper (1909–1996) a fost printre primii artiști de pe lista neagră care au găsit azil temporar în Marea Britanie. Este probabil și motivul pentru care aceste organizații britanice ale „tovarășilor de drum” au putut opera eficient, atrăgând non-comuniști în proiectele lor. Într-adevăr, existau motive irezistibile în impasul relațiilor Est-Vest pentru a sprijini activități care ar aduce împreună Occidentul și Uniunea Sovietică prin relații culturale.

De partea cealaltă a Cortinei, după moartea lui Stalin în martie 1953, politica externă sovietică a devenit mai puțin izolaționistă și a pus accent pe utilizarea contactelor culturale pentru avansarea imaginii URSS în Occident. Această „ofensivă culturală” s-a folosit masiv de companiile de dans, Baletul Bolșoi simbolizând, mai ales la momentul 1956, cel mai înalt punct al bunăvoinței Kremlinului. Politica a fost interpretată ca aparținând noului realism politic, care respingea împărțirea stalinistă postbelică a lumii în „două câmpuri” în favoarea neutralizării amenințării occidentale printr-o influență culturală crescută. Ambele obiective puteau fi îndeplinite, cel puțin în viziunea sovieticilor, printr-o diplomație culturală care să includă delegații reciproce și schimburi artistice...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG