Marius Stan

În fazele lui incipiente, regimul bolșevic al lui V. I. Lenin a fost extrem de rezervat în a reînființa o forță polițienească profesionistă sau o armată. Ca simboluri ale represiunii țariste, acestea erau discreditate, iar în proiectul socialismului în Rusia pe care îl gândea Lenin, păreau redundante. Puterea acestor instituții urma a fi asumată de către o miliție universală. Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluției și a Sabotajului, celebra Ceka, a fost concepută așadar ca o urgență, ca o instituție eminamente temporară care trebuia să se ocupe, până la coagularea acelei miliții, de pericolele la adresa statului.

Pe de altă parte, fiind zămislită ca un organism tranzițional cu puteri reduse și personal puțin, ieșea de sub jurisdicția ministerelor statului (sau comisariatelor). Înființată în urmă cu 102 ani, pe 20 decembrie 1917, Ceka răspundea doar în fața unui consiliu de miniștri bolșevic (denumit Sovnarkom, sau Sovietul Comisarilor Poporului), în vreme ce Lenin asuma singur responsabilitatea privind supravegherea și controlul activităților sale.

Nu este aici locul pentru o analiză exhaustivă a circumstanțelor în care această instituție represivă a ajuns mai mult decât o agenție a coerciției totale, însă trebuie spus cât se poate de apăsat că Ceka a devenit rapid cea mai extinsă, eficientă și de încredere structură administrativă aflată la îndemâna bolșevicilor. În contrast evident cu multe dintre comisariate, pe Ceka se putea miza, altfel spus, pentru a rezolva lucrurile! Părea că avea de una singură energia, expertiza și determinarea de a mobiliza oameni și resurse materiale, la o scară nemaiîntâlnită, pentru a face față succesiunii de crize de care s-a lovit regimul bolșevic în primii ani de existență. Și, cu cât se amplificau crizele, cu atât creșteau și aparatul represiv al Cekăi, bugetul și nivelul de sofisticare a structurii interne. Dezvoltarea Cekăi până la a deveni un „stat în stat” a reflectat din plin conștiința bolșevică a propriei fragilități și a izolării marcante a regimului.

Felix Edmundovici Dzerjinski (1877–1926) a fost cel care a fondat poliția politică leninistă și a condus-o până când aceasta a devenit GPU, adică Administrația Politică de Stat, în februarie 1922. Nici „Felix de Fier”, nici Lenin, nu pot fi absolviți pentru adesea excesiva și barbara represiune executată de Ceka. Violența bolșevică a fost mai dezinhibată și fățiș asumată și pentru că era mai „abstractă”, bazată pe o formă de scientism, pe pretinsa cunoaștere a legilor Istoriei și evoluției claselor sociale. Una dintre ele, burghezia, trebuia să dispară complet. Pentru bolșevici, această clasă trebuia exterminată fără stabilirea vreunei vinovății clare în raport cu puterea sovietică.

Aceștia au fost, de fapt, parametrii care au definit soarta indivizilor acuzați, aceasta a fost esența Terorii Roșii. O convingere împărtășită, desigur, până la ultimul, chiar și de către cei mai simpli executanți ai ordinelor. Întrebat la un moment dat de ce n-au ținut evidența condamnărilor la moarte și a execuțiilor, un cekist de rând a răspuns: „La ce bun toate aceste formalități administrative de vreme ce suntem pe cale să-i lichidăm, ca clasă, pe culaci și burghezi?”.

„Teroarea de clasă” a fost justificată constant prin faptul că o nouă lume era pe cale de a se naște. Așa cum explica și Krasnyi Metch, organul de presă al Cekăi, în primul său număr, era respins întregul edificiu moral al vechii lumi. Se preciza, nici mai mult, nici mai puțin, că burghezia inventase tot acel sistem valoric în scopul de a exploata păturile de jos. În această accepțiune, moralitatea bolșevică nu avea precedent iar noua umanitate devenea absolută pentru că se sprijinea pe un nou ideal: distrugerea tuturor formelor de opresiune și violență. Pentru bolșevici (și implicit pentru cekiști), totul era permis pentru că se credeau a fi primii care ridică sabia nu pentru a oprima, ci pentru a elibera umanitatea din propriile-i lanțuri. Principiul lor: „Lăsați sângele să curgă liber”.

În 1920, Lenin însuși declara ferm că „un bun comunist este în același timp un bun cekist”. Descendentă directă a Comitetului Militar Revoluționar, organul operativ al Revoluției din octombrie, Ceka sfârșitului de an 1917 avea ca principală misiune suprimarea grevelor antiguvernamentale, mai ales în serviciile publice, ministere, căi ferate, poștă și administrație, bănci, fabrici, etc. Tot Ceka lui Dzerjinski, cu aprobarea lui Lenin, putea impune pedeapsa cu moartea chiar înaintea reinstituirii oficiale a acesteia, în iunie 1918.

Pe scurt, instituția represivă leninistă se născuse ca un instrument flexibil al extralegalității. Având puteri speciale, Ceka servea drept agenția „bună la toate” a Partidului, extinzându-și câmpul operațional către zone foarte rar atinse de alte poliții politice: organizarea transportului și comunicațiilor, rezervele de combustibil, măsuri antiepidemice și așa mai departe. Tot până în 1920, Comisia Extraordinară Panrusă devenise—în cuvintele sinistrului său lider, Felix Dzerjinski—„cea mai eficientă armă a dictaturii proletariatului”.

Istoria pașnicelor revoluții din Cehoslovacia, Polonia și Ungaria sugerează că acele transformări n-ar fi avut loc - și, în mod cert, n-ar fi fost scutite de vărsare de sânge - fără angajamentul moral și activismul politic al intelectualilor unor culturi asediate.

Simbol al Revoluției de catifea și dramaturg iconoclast, Václav Havel (1936–2011) a avut un geniu creativ și analitic rar întâlnit. L-am putut observa la lucru în spațialitatea viziunii sale morale despre viitor, una distilată în creuzetul suferinței personale și al observării atente. Apoi, în abilitatea sa poetică de a traduce experiența și viziunea într-un limbaj care se apropie pe cât e omenește posibil de adevăr și supraviețuiește translatării în alte culturi. În fine, l-am putut desprinde și din irezistibila forță a eroismului său personal. În mod caracteristic, Havel a dat unor experiențe locale o relevanță universală. „Dacă civilizația planetară a zilelor noastre are vreo șansă de supraviețuire”, spunea el la un moment dat, „acea speranță stă în primul rând în ceea ce înțelegem prin spiritul uman” (Summer Meditations).

Václav Havel a murit în urmă cu opt ani, pe 18 decembrie 2011, în casa lui de la țară, în Hrádeček, nordul Cehiei. Avea 75 de ani, sănătatea îi era fragilă, fusese un fumător înrăit, predispus la unele probleme respiratorii cronice încă din vremea închisorilor comuniste (în plus, martie același an, fusese internat cu o pneumonie severă, pierduse din greutate, memorie și echilibru). Mă voi opri aici doar asupra câtorva considerații generale despre cel care și-a dezvoltat sistemul de gândire în piese de teatru, petiții, scrisori, eseuri samizdat, scrise deopotrivă în închisoare și în libertate, uneori împotriva unor amenințări concrete la adresa vieții. A fost figura centrală a disidenței cehoslovace împotriva regimului comunist și a contribuit din plin la prăbușirea acestuia în 1989.

Filosofia umanistă haveliană derivă din logica experiențelor-limită și este o anatomie a procesului transformării sociale, precum și o strategie politică practică. Uimitoare au fost la acest „președinte-filosof” clarviziunea și franchețea! Fidel viziunii despre globalizarea experiențelor locale, Havel a numit consumul, publicitatea, represiunea, tehnologia și clișeele printre experiențele alienante. Ceea ce a învățat Havel din exercițiul personal al „politicii anti-politice” a fost esențial și universal valabil. Dar a fost nu doar un vizionar, ci și un realist care a înțeles că majoritatea expresiilor individuale rămân revolte rudimentare. Politica sa anti-politică a fost, de fapt, moralitatea practică, fidelitatea față de adevăr, și nu vreo tehnică a puterii și manipulării.

Întreaga discuție despre totalitarism din opera lui Havel nu se rezumă doar la comunismul anilor ’70 și ’80, ci se extinde asupra societăților în care trăim. Întrebarea legitimă pe care ne-o putem pune este ce anume mai transmite Havel studenților din Shanghai sau din Hong Kong? Care este limba universală pe care le vorbește? Pentru că, nu-i așa, dramaturgul nostru a deschis calea către înțelegerea surselor tuturor automatismelor, ale traiului în minciună sau ale atomizărilor. Care mai este echivalentul nostru pentru zarzavagiul din Puterea celor fără de putere? Întrebări legitime la care merită să reflectăm mai ales în luna decembrie...

Parte din farmecul exercitat de Václav Havel a avut de-a face cu o realizare unică a unui intelectual în politică: sinteza opoziției tradiționale dintre vita activa și vita contemplativa, dintre etica convingerii și etica responsabilității (Weber). Havel a reușit să trăiască cu toate aceste tensiuni. În plus, a fost figura sintetizatoare prin excelență. Există încă o linie persistentă care desparte imaginea noastră despre el: un Havel pre-prezidențial și un altul prezidențial. Impresia generală este că a avut mai mult succes înainte de a fi președinte, deci ca figură sintetizatoare, în vreme ce, ca președinte, s-a simțit cumva ca peștele pe uscat, un idealist care nu a reușit să descifreze complet realitățile politice, care a fost dejucat de adversarii politici. Dar și aceasta este o dezbatere care îi privește mai degrabă pe cehi...

În Puterea celor fără de putere, manifestul său anti-comunist (circulat în samizdat începând cu 1978) care se deschide cu celebra „O stafie bântuie Europa de Est...”, Havel definea societatea Blocului sovietic (generic) drept „post-totalitară”. Prin contrast cu violența brutală și cultul personalității care au marcat totalitarismele clasice sub Stalin și Hitler, exista o nouă formă de putere care era „anonimă”. Spre deosebire de structura clasică de dominare în care puteam distinge limpede între opresori și oprimați, în sistemul post-totalitar - ne spunea același Havel - „obiectele... controlului... sunt în același timp subiecții săi”. Principalul conflict nu mai este între indivizi și grupuri. Mai degrabă, această linie de demarcație curge „prin fiecare persoană, pentru că fiecare... este deopotrivă victimă și susținător al sistemului”. Dacă vrem, este ca și cum regimul ar beneficia de un avanpost în fiecare dintre cetățenii săi.

Ceea ce cred că trebuie să reținem din acest fenomenal text al disidenței central și est-europene este că meditațiile haveliene invită la un dialog comprehensiv cu motivele foucaultiene ale puterii care cauzează supunere prin construirea subiecților și că, la rigoare, această putere se află peste tot, într-un fel care scapă deopotrivă logicii liberale sau leniniste. Mai mult, Havel a insistat că nu există „profesiunea specială” de disident și că, de fapt, un disident este pur și simplu „un medic, un sociolog, un muncitor, un poet, indivizi care fac ceea ce simt că trebuie să facă și, pe cale de consecință, se găsesc în conflict deschis cu regimul”. Pentru Havel, disidenții sunt orice numai nu mesianici. Ei nu reprezintă o avangardă socială sau o elită „care știe mai bine”.

Pe de altă parte, Havel a simțit că post-totalitarismul nu era o lume închistată, ci parte integrantă din „lumea largă”. Pentru cel dispărut în urmă cu opt ani, Europa Centrală a Blocului sovietic devenise o „oglindă convexă” în care „consecințele inevitabile ale raționalismului” apăreau drept un „avertisment [inclusiv] pentru Occident” (Politics and Conscience).