Marius Stan

Hannah Arendt s-a stins din viață pe 4 decembrie 1975, în apartamentul ei din Upper West Side, New York. Ultimele propoziții pe care le-a scris evocă însăși capacitatea începutului, faptul că ființele umane, noii oameni, curg neîncetat în lume prin naștere. Era obsesia de-o viață a Hannei. Spiritul luminos al unui mare cerc de prieteni intelectuali se transforma, subit, în urmă cu 44 de ani, în neant. Intensa copilă se alătura în ceruri mamei ei, Martha Cohn Arendt, fostă adeptă a Rosei Luxemburg și cea care o crescuse practic singură după moartea tatălui (Paul Arendt). Îndrăgostită iremediabil de filosofie, Hannah știuse că gândirea nu este altceva decât pregătire pentru moarte. De fapt, fusese gata de ceva vreme să părăsească această lume. Decesul celui de-al doilea soț, Heinrich Blücher, în 1970, după ani de atacuri și convalescențe, o făcea pe Hannah să-i mărturisească prietenei Mary McCarthy că viața fără el este de neimaginat. Cu cinci ani înainte să părăsească această lume, Hannah Arendt scria că „moartea este prețul pe care îl plătim pentru viață, pentru a fi trăit”.

Evenimentul nașterii s-a aflat mai degrabă rar—și doar accidental—în atenția reflecției filosofice. Filosofia, așa cum o știm, este învățarea despre moarte. Orizontul ei este dorința de a muri, potrivit unei formule platoniciene. De pildă, volumul de referință al lui Martin Heidegger, Ființă și timp, exprimă tocmai această obsesie. Dar cum putem oare explica ignorarea completă, de către cei mai mulți filosofi, a nașterii ca subiect legitim de interogație? Răspunsurile nu sunt ușoare. Cert este că a fost nevoie de câteva femei remarcabile ale secolului XX pentru a readuce natalitatea în discursul filosofic. Una a fost, desigur, Hannah Arendt. Celelalte două, Simone Weil și María Zambrano.

https://www.youtube.com/watch?v=dsoImQfVsO4

Ce înseamnă, așadar, să te naști? Într-un remarcabil pasaj din Condiția umană, Arendt întorsese, cel puțin parțial, teza lui Heidegger, subliniind că omul nu este o ființă pentru moarte, ci o ființă pentru naștere (miracolul nașterii). Este ceea ce remarca și Paul Ricoeur în a sa Filosofie a voinței atunci când încerca să depășească indiferența cu care fusese tratat subiectul printre filosofi. Nașterea este întotdeauna co-naștere, o relație cu pluralitatea umană care este însăși esența politicii, în vreme ce filosofia se referă în mod tradițional la moarte ca retragere sau izolare.

Hannah Arendt, cea care a înțeles că moartea este o parte din viață, că este esența ei, rațiunea ei de a fi, a murit într-o joi de decembrie, fără niciun avertisment, ca o pasăre atinsă în zbor de focul de armă al unui vânător (așa cum frumos scria Laure Adler în Dans les pas de Hannah Arendt, carte apărută la Gallimard în 2005). În 1974, Hannah supraviețuise unui prim atac de cord atunci când fusese invitată să țină o prelegere la Universitatea din Aberdeen, Scoția. Al doilea, cel de pe 4 decembrie 1975, i-a fost fatal. S-a petrecut pe nepusă masă, în timp ce Hannah îi avea în vizită pe prietenii ei Jeanette și Salo Baron, celebrul istoric american de origine poloneză.

Ne-o putem imagina pe Hannah în ultimele clipe ale vieții, bătând la mașină titlul cărții sale, oprindu-se brusc la auzul soneriei care anunță cuplul Baron. Hannah râde, este jovială, dar și preocupată de viitorul reconstrucției culturale iudaice în Germania. Se termină cina, gazda își invită oaspeții la cafea. Apoi, deodată, în fața unor prieteni stupefiați, tușește scurt, se lasă în fotoliu și-și pierde cunoștința. Doctorul ajunge prea târziu. Pe coala rămasă în mașina de scris stă titlul cărții terminate: Viața spiritului. În fapt, reușise să finalizeze două (Gândirea și Voirea) din cele trei volume ale acestui ultim proiect, apărute postum sub titlul The Life of the Mind. Lângă claviatură, o altă foaie de hârtie, două citate în creion și titlul celui de-al treilea volum, neterminat, Judecarea.

În urmă cu câțiva ani, eseista Karin Biro a descoperit în arhiva New School din New York manuscrisul unui jurnal în care Martha (mai ales ea, după moartea soțului în 1913) și Paul Arendt au însemnat evenimentele din viața micuței Hannah în primii ei 12 ani de viață. Observațiile Marthei sunt cât se poate de personale. Scrie, de pildă, despre cicatrizarea cordonului ombilical, despre orele de hrănit cu biberonul sau despre vizitele la bunicii Hannei. Treptat, observațiile mamei încep să dea seama despre gustul copilei pentru cărți, darul observației atente, simțul abstracțiilor și sensibilitatea ei exagerată. În 1914, la un an după dispariția lui Paul, Martha nota: „Copilul a văzut și trăit întreaga transformare oribilă pe care a suferit-o tatăl ei din cauza bolii. A fost blândă și răbdătoare cu el, au jucat cărți toată vara lui 1911, nu mi-a permis o dată să zic ceva dur despre el, dar și-a dorit uneori ca tatăl ei să nu mai fie aici. S-a rugat pentru el dimineața și seara fără s-o fi învățat nimeni”.

Mai târziu, la maturitate, Arendt avea să scrie că indiferent ce ar fi emoțiile și pasiunile, și oricare ar fi adevărata lor relație cu rațiunea, ele sălășluiesc în inima oamenilor. Pentru ea, inima a rămas mereu un loc al întunericului. Nu pentru că ar fi dezavuat tot ce conține aceasta, ci pentru că inima are nevoie de obscuritate și protecție împotriva luminii orbitoare a sferei publice. În plus, pentru gânditoarea germană, moartea nu pune capăt vieții, ci îi dă „o completitudine tăcută, smulsă din fluxul periculos la care sunt supuse toate lucrurile umane”...

lla Ahmadulina a fost cea mai importantă poetă rusă din a doua jumătate a secolului XX. Născută la Moscova în 1937 dintr-un tată tătar, înalt funcționar de stat, și o mamă traducătoare, rusoaică de origine italiană, a început să scrie poezie destul de devreme. La 15 ani avea să fie remarcată pentru prima dată de către criticii literari.

La 22 de ani, în 1959, a publicat cel mai faimos poem al ei, Pe strada mea în acel an. Tot în 1959 avea să fie exclusă temporar din universitate pentru că a refuzat să susțină campania de defăimare împotriva lui Boris Pasternak. Ahmadulina a fost și o actriță de succes, scenaristă și traducătoare. A murit pe 29 noiembrie 2010 la Peredelkino, un sat-tabără pentru scriitori aflat în apropierea Moscovei, acolo unde cândva locuise și autorul Doctorului Jivago...

Bella Ahmadulina, cu „magnificii ei ochi tătari”, așa cum o evocase chiar primul soț, Evgheni Evtușenko, nu a fost doar o femeie frumoasă, ci și o imensă poetă lirică din a doua parte a veacului trecut, moștenitoarea de drept a Annei Ahmatova și a Marinei Țvetaeva. Era structural o rebelă, devenise muza „dezghețului” hrușciovit, apoi adversara noului „îngheț” brejnevist la finalul anilor 1960 în Uniunea Sovietică. Alături de Evgheni Evtușenko, Robert Rojdestvenski, Andrei Voznesensky și Bulat Okudjava, a luat parte la legendarele serate organizate la Muzeul Politehnicii din Moscova și la recitaluri înflăcărate pe stadioane înțesate de lume. Acești poeți „cu platformă” chiar ținuseră vie speranța în timpuri întunecate.

Cum altfel ne putem imagina recitaluri poetice în fața a 30.000 de oameni aflați în transă? Cu siguranță, în Rusia, „poetul este mai mult decât un poet”, spunea Evtușenko. Bella Ahmadulina, muza-portavoce, a electrizat în timpul vieții o mulțime de tineri sovietici și a devenit, volens nolens, purtătoarea lor de cuvânt. Nu atât prin angajament politic, cât prin vocea ei puternică, proaspătă și reală, liberă, dar absolut liberă. Ca bard al adevărului și vestitor al noii poezii, Bella Ahmadulina—alături de Evtușenko, autorul nemuritorului poem Babi Yar transformat de Șostakovici în Simfonia Nr. 13 în iulie 1962—a fost una din marile voci care au topit gheața artei oficiale și au crăpat zidurile opresiunii.

A fost imaginea însăși a „dezghețului” sovietic, filtrul prin care au pătruns vocile umaniste într-o lume complet înghețată și paralizată. Poetă inflamată, o adevărată tribună, Ahmadulina a fost exponenta tinerilor și imaginea destalinizării, prietena bună a lui Serghei Paradjanov, Andrei Saharov, Boris Pasternak, Vladimir Vîsoțki, cei a căror poetă preferată și era. Într-un fel, putem să-i atribuim și ei descrierea pe care i-a făcut-o ea lui Paradjanov: „Singura lui vină a fost să fie liber”. Despre ea a spus Joseph Brodsky că „este urmașa incontestabilă a tradiției Lermontov-Pasternak în poezia rusă”.

Primele sale versuri au fost publicate pe când avea 18 ani, în revista culturală moscovită Octombrie (Oktyabr), iar primul ei volum de poezie, Strune, apărut în 1962, a fost un succes de răsunet (criticat însă de regim pentru a fi provocat probleme de editare). În același timp, avea să participe alături de cei amintiți la recitalurile poetice de masă, pe stadionul Lujniki, la Universitatea Lomonosov sau Muzeul Politehnic. Lecturile ei semi-legale, adesea interzise, vor fi sursa marii efervescențe poetice a anilor ’60.

După 1964 și înlocuirea lui Nikita Hrușciov cu Leonid Brejnev, Ahmadulina a fost criticată vehement pentru stilul său „individualist”. Avea să intre într-o disidență activă. A fost printre cei care au semnat scrisori de susținere pentru oponenți ai regimului sovietic precum Andrei Saharov, Lev Kopelev, Gheorghi Vladimov, Vladimir Voinovici și alții. Tot ea a semnat după prăbușirea sovietismului, în 1993, Scrisoarea celor 42, care cerea interzicerea partidelor și mișcărilor comuniste și naționaliste în Rusia.

A fost căsătorită de patru ori, cu poetul Evgheni Evtușenko, scriitorul Iuri Naghibin, regizorul Eldar Kuliev (împreună au avut o fiică, poeta Elisaveta Kulieva) și, ultima dată, în 1974, cu artistul de teatru Boris Messerer. În anii ’70 și ’80, fără a mai pune la socoteală recitalurile poetice abia tolerate de regim (pe care oricum le susținea în toată țara), Ahmadulina a avut o activitate intensă. Tot ea a tradus în rusă poeți georgieni, armeni, kazahi, ciuvași, francezi, italieni, ceceni, maghiari, polonezi și bulgari, și a fost la rândul său tradusă în franceză, germană, engleză, japoneză, arabă, italiană, inclusiv română și în multe alte limbi. A scris în paralel eseuri, scenarii și a jucat în filme. În 1979, a participat la publicarea ilegală a almahanului samizdat Metropola, care sfida, pur și simplu, alături de scriitorii Victor Erofeev și Vasili Axionov, cenzura sovietică. „Bella a fost o figură centrală a generației 1960, un condei clar și autonom, o mare poetă”, spunea, la un moment dat, Erofeev...