Istoria pașnicelor revoluții din Cehoslovacia, Polonia și Ungaria sugerează că acele transformări n-ar fi avut loc - și, în mod cert, n-ar fi fost scutite de vărsare de sânge - fără angajamentul moral și activismul politic al intelectualilor unor culturi asediate.
Simbol al Revoluției de catifea și dramaturg iconoclast, Václav Havel (1936–2011) a avut un geniu creativ și analitic rar întâlnit. L-am putut observa la lucru în spațialitatea viziunii sale morale despre viitor, una distilată în creuzetul suferinței personale și al observării atente. Apoi, în abilitatea sa poetică de a traduce experiența și viziunea într-un limbaj care se apropie pe cât e omenește posibil de adevăr și supraviețuiește translatării în alte culturi. În fine, l-am putut desprinde și din irezistibila forță a eroismului său personal. În mod caracteristic, Havel a dat unor experiențe locale o relevanță universală. „Dacă civilizația planetară a zilelor noastre are vreo șansă de supraviețuire”, spunea el la un moment dat, „acea speranță stă în primul rând în ceea ce înțelegem prin spiritul uman” (Summer Meditations).
Václav Havel a murit în urmă cu opt ani, pe 18 decembrie 2011, în casa lui de la țară, în Hrádeček, nordul Cehiei. Avea 75 de ani, sănătatea îi era fragilă, fusese un fumător înrăit, predispus la unele probleme respiratorii cronice încă din vremea închisorilor comuniste (în plus, martie același an, fusese internat cu o pneumonie severă, pierduse din greutate, memorie și echilibru). Mă voi opri aici doar asupra câtorva considerații generale despre cel care și-a dezvoltat sistemul de gândire în piese de teatru, petiții, scrisori, eseuri samizdat, scrise deopotrivă în închisoare și în libertate, uneori împotriva unor amenințări concrete la adresa vieții. A fost figura centrală a disidenței cehoslovace împotriva regimului comunist și a contribuit din plin la prăbușirea acestuia în 1989.
Filosofia umanistă haveliană derivă din logica experiențelor-limită și este o anatomie a procesului transformării sociale, precum și o strategie politică practică. Uimitoare au fost la acest „președinte-filosof” clarviziunea și franchețea! Fidel viziunii despre globalizarea experiențelor locale, Havel a numit consumul, publicitatea, represiunea, tehnologia și clișeele printre experiențele alienante. Ceea ce a învățat Havel din exercițiul personal al „politicii anti-politice” a fost esențial și universal valabil. Dar a fost nu doar un vizionar, ci și un realist care a înțeles că majoritatea expresiilor individuale rămân revolte rudimentare. Politica sa anti-politică a fost, de fapt, moralitatea practică, fidelitatea față de adevăr, și nu vreo tehnică a puterii și manipulării.
Întreaga discuție despre totalitarism din opera lui Havel nu se rezumă doar la comunismul anilor ’70 și ’80, ci se extinde asupra societăților în care trăim. Întrebarea legitimă pe care ne-o putem pune este ce anume mai transmite Havel studenților din Shanghai sau din Hong Kong? Care este limba universală pe care le vorbește? Pentru că, nu-i așa, dramaturgul nostru a deschis calea către înțelegerea surselor tuturor automatismelor, ale traiului în minciună sau ale atomizărilor. Care mai este echivalentul nostru pentru zarzavagiul din Puterea celor fără de putere? Întrebări legitime la care merită să reflectăm mai ales în luna decembrie...
Parte din farmecul exercitat de Václav Havel a avut de-a face cu o realizare unică a unui intelectual în politică: sinteza opoziției tradiționale dintre vita activa și vita contemplativa, dintre etica convingerii și etica responsabilității (Weber). Havel a reușit să trăiască cu toate aceste tensiuni. În plus, a fost figura sintetizatoare prin excelență. Există încă o linie persistentă care desparte imaginea noastră despre el: un Havel pre-prezidențial și un altul prezidențial. Impresia generală este că a avut mai mult succes înainte de a fi președinte, deci ca figură sintetizatoare, în vreme ce, ca președinte, s-a simțit cumva ca peștele pe uscat, un idealist care nu a reușit să descifreze complet realitățile politice, care a fost dejucat de adversarii politici. Dar și aceasta este o dezbatere care îi privește mai degrabă pe cehi...
În Puterea celor fără de putere, manifestul său anti-comunist (circulat în samizdat începând cu 1978) care se deschide cu celebra „O stafie bântuie Europa de Est...”, Havel definea societatea Blocului sovietic (generic) drept „post-totalitară”. Prin contrast cu violența brutală și cultul personalității care au marcat totalitarismele clasice sub Stalin și Hitler, exista o nouă formă de putere care era „anonimă”. Spre deosebire de structura clasică de dominare în care puteam distinge limpede între opresori și oprimați, în sistemul post-totalitar - ne spunea același Havel - „obiectele... controlului... sunt în același timp subiecții săi”. Principalul conflict nu mai este între indivizi și grupuri. Mai degrabă, această linie de demarcație curge „prin fiecare persoană, pentru că fiecare... este deopotrivă victimă și susținător al sistemului”. Dacă vrem, este ca și cum regimul ar beneficia de un avanpost în fiecare dintre cetățenii săi.
Ceea ce cred că trebuie să reținem din acest fenomenal text al disidenței central și est-europene este că meditațiile haveliene invită la un dialog comprehensiv cu motivele foucaultiene ale puterii care cauzează supunere prin construirea subiecților și că, la rigoare, această putere se află peste tot, într-un fel care scapă deopotrivă logicii liberale sau leniniste. Mai mult, Havel a insistat că nu există „profesiunea specială” de disident și că, de fapt, un disident este pur și simplu „un medic, un sociolog, un muncitor, un poet, indivizi care fac ceea ce simt că trebuie să facă și, pe cale de consecință, se găsesc în conflict deschis cu regimul”. Pentru Havel, disidenții sunt orice numai nu mesianici. Ei nu reprezintă o avangardă socială sau o elită „care știe mai bine”.
Pe de altă parte, Havel a simțit că post-totalitarismul nu era o lume închistată, ci parte integrantă din „lumea largă”. Pentru cel dispărut în urmă cu opt ani, Europa Centrală a Blocului sovietic devenise o „oglindă convexă” în care „consecințele inevitabile ale raționalismului” apăreau drept un „avertisment [inclusiv] pentru Occident” (Politics and Conscience).
