Linkuri accesibilitate

Marius Stan

La o sută cinci ani de la evenimentele care au dus la izbucnirea războiului în Europa în vara anului 1914, persistă încă un fel de regret îngrozit în memoria continentală. Să ne aducem aminte că vreme de treizeci și șapte de zile, deci între asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand și a soției sale la Sarajevo, pe 28 iunie 1914, și până când armatele germane au trecut granița în Belgia, pe 3 august, soarta lumii occidentale a părut suspendată. După aceea, totul s-a petrecut succesiv, potrivit cauzei și efectului. Atunci a început, practic, istoria timpurilor noastre (cel puțin a multora dintre noi): „scurtul secol XX”, 1914-1989, cum l-a definit Eric Hobsbawm.

Ceea ce-a declanșat Marele Război și cine poartă responsabilitatea rămân subiecte intens disputate. Prin contrast, originile celui de-Al Doilea Război Mondial, un conflict cu mult mai letal, par cât se poate de necomplicate și directe. Oricât de întârziate sau greșite vor fi fost, acțiunile întreprinse de anumite națiuni erau deliberate (mai ales după 1941). Pe de altă parte, în 1914, niciunul din marii participanți nu și-a dat seama în ce avea să se bage și cu atât mai puțin care vor fi efectele. Abisul dintre ceea ce credeau că vor obține cei care au ales să meargă la război și consecințele devastatoare ale deciziei lor constituie un punct sensibil al acestui perpetuu sentiment de regret. Marele Război n-ar fi trebuit purtat.

De-a lungul timpului, au fost propuse mai multe explicații - fie metafizice, psihologice, biologice, politice sau economice - pentru izbucnirea războiului în 1914. Exponenții celor mai populare și răspândite școli de teoretizare socială din epocă, darwinismul social și marxismul, au oferit propriile răspunsuri. Marxiștii, de pildă, au pretins că războiul era etapa finală a exploatării capitaliste. Dar tensiunile și antagonismele au dus și la proclamarea supraviețuirii inevitabile a celei mai apte, viguroase și virile națiuni, sau imperiu, sau Volk, sau orice altceva. Niciuna din teorii, deși premisele ambelor sunt similare, nu a evoluat (sau îmbătrânit) foarte convingător.

Acestea, precum și alte formulări teoretice, împărtășesc convingerea că declanșarea războiului în Europa era inevitabilă. Cu alte cuvinte, că fie din natura umanității, fie din unitățile sociale pe care aceasta le-a creat, ceea ce-a pus artileriile lunii august 1914 în mișcare era sortit să se întâmple și nu putea fi evitat. Dar astfel de generalizări fataliste par pur și simplu îndoielnice, simple exerciții sofistice. Sau, cum spun juriștii, post hoc ergo propter hoc(„după asta, iată că din cauza asta”). A fost războiul (real) inevitabil între Statele Unite și Uniunea Sovietică în perioada Războiului Rece? Nu puțini profeți au crezut asta. S-a dovedit că n-a fost așa.

Marele istoric britanic A. J. P. Taylor (1906-1990), comentând evenimentele de pe Frontul de Vest din vara anului 1917 în volumul său clasic From the Boer War to the Cold War, ne reamintea că „doar moartea este ineluctabilă. Nimic altceva nu este inevitabil până când se petrece și totul devine inevitabil odată ce s-a întâmplat. Istoricul se ocupă cu evenimente din trecut și, pentru el, toată istoria este inevitabilă. Dar aceste evenimente ale trecutului au fost cândva în viitor și atunci ele nu erau de neevitat”. Întrebarea pe care o ridică Tolstoi legat de Războaiele napoleoniene în epilogul la Război și pace rămâne validă: în ce măsură, dacă există vreuna, sunt aceste misiuni belicoase provocate de lideri? Sau, dacă anumiți actori politici n-ar fi fost prezenți pe scena istorică ori dacă ar fi performat altfel decât au făcut-o, ar fi mers lucrurile altfel iar rezultatele finale ar fi fost semnificativ altele?

Când ne gândim la cauzele Marelui Război și la relativa importanță a conducerii individuale în provocarea lui, trebuie să facem câteva distincții. Pentru început, tensiunile și antagonismele care pot produce războiul între națiuni nu trebuie în mod necesar să rezulte în așa ceva. În deceniile premergătoare anului 1914, Marea Britanie și Rusia țaristă, spre exemplu, fuseseră pe punctul unui conflict, în mod repetat, din pricina rivalității lor în India și Persia. Ar fi existat așadar mai multe premise ca războiul să izbucnească acolo, și nu de-a lungul graniței dintre Austro-Ungaria și Serbia, iar dacă acela s-ar fi generalizat, atunci ar fi produs o aliniere diferită a statelor combatante.

Este important, de asemenea, să distingem între un război local sau regional, pe de-o parte, și unul european sau mondial, pe de alta. Există destul precedent istoric (în anii 1854, 1859, 1866, 1870) pentru a confirma că primul tip de conflict a avut loc în istorie fără a degenera într-unul extins. Dar este la fel de limpede că, la nivelul anului 1914, Austro-Ungaria își dorea un război local împotriva Serbiei, iar Germania își încuraja aliatul balcanic să îl și poarte. În orice caz, niciunul din state, nici măcar Germania, și cu siguranță nici Austro-Ungaria, nu-și dorise un război european total.

Chiar și așa, râvna cu care s-au grăbit Austro-Ungaria și Germania imperială să riște un război total ca urmare a asasinării arhiducelui și soției acestuia la Sarajevo rămâne uluitoare. Desigur, în Imperiul austro-ungar, motivele țineau de politica internă. Monarhia duală se găsea în permanentă tensiune din pricina elementelor naționaliste slave prezente în populația poliglotă a imperiului. Prin urmare, zdrobirea Serbiei părea să ducă și la eliminarea celui mai activ factor extern de agitație—cel puțin câtă vreme Germania ar fi putut împiedica o intervenție rusească.

Pericolul s-a cuibărit însă, ca mai mereu în istorie, în încercarea de a rezolva o problemă internă printr-o aventură de politică externă, de vreme ce aproape nimeni nu s-a gândit vreodată să amelioreze o problemă de politică externă printr-o reformă domestică. Încheiate să susțină pacea și să prevină atacul vreunei națiuni asupra alteia, alianțele militare au produs mai degrabă rezultatul opus. Ridicând miza și lărgind scopul unui conflict, ele au intensificat implicit și insecuritatea colectivă. Când s-a produs criza din 1914, a existat o reacție în lanț, apogeul acumulării unei tensiuni care, pe parcursul deceniului precedent, încurajase un fatalism crescând legat de probabilitatea războiului...

Impactul intelectual și emoțional exercitat de Originile totalitarismului (1951) asupra unei întregi generații de cititori ai anilor 1950 și 1960 a fost colosal. Apariția cărții satisfăcea, într-adevăr, o serie întreagă de nevoi (conștiente sau inconștiente, dar, în orice caz, urgente). La nivelul anului 1951, existaseră puține tentative serioase de a furniza instrumente teoretice, istorice și conceptuale utile explicării marilor cataclisme ale secolului XX. În acest context, monumentalul volum al Hannei Arendt apărea ca deloc convențional, atât prin metodă, cât și prin intenție. Era, la rigoare, o critică culturală sofisticată, animată de dorința de a înțelege și, în anumite feluri, de a depăși „povara timpurilor noastre” (The burden of our timefusese, de altfel, și titlul ediției britanice a Originilor).

Dwight MacDonald lăudase cartea drept cea mai mare realizare în domeniul gândirii sociale de la Marx încoace (vezi recenzia sa din 1951, în The New Leader), iar Mary McCarthy, prietena autoarei, mărturisea că citise cu multă pasiune Originile, „în cadă, conducând mașina, așteptând la coadă la băcănie” (vezi corespondența dintre cele două, apărută într-un volum editat și introdus de Carol Brightman la Harcourt Brace, în 1995). Originile au provocat astfel de reacții pentru că ofereau un sens/înțeles al secolului fără menajamente. Philip Rieff, cel care în anii ’50 fusese căsătorit cu Susan Sontag, spunea cândva că volumul Hannei Arendt era în sine „un mit util chiar timpului pe care îl analizează”.

Dar Arendt nu era interesată de consemnarea banală a istoriei. Așa cum scria regretata gânditoare politică americană Judith Shklar (1928-1992), „reprezentarea trecutului printr-o aranjare cronologică a tuturor dovezilor disponibile i se părea trivială. Nu avea niciun interes în a explica cum anume s-a produs ceva, pas cu pas” (vezi articolul ei din 1983, în Partisan Review, „Hannah Arendt as Pariah”). Mai degrabă, Arendt urmărise o formă de didacticism menit să prezinte evenimentele ca simple fenomene de suprafață ale unor curente și sensuri mai adânci, subterane.

Hannah Arendt
Hannah Arendt

Oricât de multă atracție ar fi generat Originile în rândurile marelui public, cartea a avut un impact puternic asupra cititorilor evrei. Capacitatea Hannei Arendt de a extrage experiența evreiască din decorurile parohiale clasice, de a o ridica deasupra unui cadru „ghetoizat” și de a o insera în măduva istoriei universale (sau, pentru ceea ce era practic sinonim, a istoriei europene și occidentale), a asigurat un fel de demnitate și importanță unei existențe care fusese periculos de aproape de extincție. Irving Howe mărturisea la un moment dat că membrii generației sale, după ce au citit cartea Hannei Arendt, „n-au mai putut ignora faptul că, binecuvântare sau blestem, evreitatea devenise o parte integrantă a vieții lor” (vezi Decline of the New, 1970)

Eichmann la Ierusalima apărut, desigur, abia în 1963, atunci când Arendt și-a radicalizat tezele principale și a vorbit inclusiv despre complicitatea tacită a unor lideri evrei la procesul de exterminare. Cei mai virulenți adversari ai gânditoarei germane au mers într-atât de departe încât au pretins că aceasta s-ar face ecoul viziunilor din Mein Kampf sau că centralitatea pe care o acordă evreului în cadrul statului ar repeta pur și simplu viziunea nazistă. Anumiți istorici și politologi israelieni și-au menținut această opinie până spre zilele noastre, alții și-au moderat critica. Însă oricare ar fi meritele sau lipsurile unei astfel de dezbateri, în primii ani, puțini au sesizat ironia (mai degrabă savuroasă) a faptului că „cearta” Hannei Arendt cu elitele și conducerea evreiască era expresia directă a sionismului ei Weimarian post-asimilaționist, dar și a unui punct de vedere anti-apologetic și total pe care îl regăsim la autoarea Originilor încă din 1929, pe când lucra la o carte despre scriitoarea germană de origine evreiască Rahel Varnhagen (1771-1833). Biografia acesteia avea să fie publicată abia în 1957.

Ani mai târziu, Kurt Blumenfeld (1884-1963), cel care fusese mentorul sionist al Hannei încă din perioada Weimar, își reformula astfel poziția, cu aluzie la criticile la adresa prietenei sale: „Relațiile autentice dintre evrei și non-evrei se vor consolida atunci când nici evreul nu va mai fi jenat să-și exprime opiniile față de alți evrei...” Cert este că energia intelectuală, talentul ei pentru asociații complet neașteptate și grandioase generalizări „comise” în moduri cât se poate de subversive și inovatoare, au făcut mereu din Hannah Arendt o gânditoare captivantă, aproape „șocantă”, dar capabilă de rare iluminări. Până și cei mai neînduplecați critici au admis acest lucru.

Comentariile ei despre structura asimilării și natura „psihologizată” a identității evreiești moderne, analiza super instructivă despre privarea generală a minorităților și implicațiile genocidare ale conceptului de „statelessness”, iscusita - și încă pertinenta - ei identificare a ființei umane cu statutul civic și politic, paginile aproape poetice asupra pluralității umane și puterii recuperative a natalității și a noilor începuturi, sunt tot atâtea argumente pentru o reparcurgere atentă a operei Hannei Arendt în contextul secolul nostru.

Încarcă mai mult

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG