Marius Stan

La o întâlnire de pe 11 octombrie 1911 a Societății Psihanalitice din Viena, Sigmund Freud (1856–1939) cerea demisiile tuturor membrilor Cercului lui Alfred Adler (1870–1937) din cauza „competiției ostile” față de psihanaliză. Adler și alți trei membri demisionaseră deja. Freud avea să câștige voturile a unsprezece din cei douăzeci de colegi și, pe cale de consecință, să păstreze controlul asupra societății în ceea ce-a fost cea mai mare schismă din istoria psihologiei.

Mulți s-au întrebat dacă ruptura dintre cele două „școli” a fost rezultatul unui conflict de personalitate între Freud și Adler. Ceea ce știm este că Freud își imagina, într-adevăr, o lume care să-i omagieze opera și avea, cu siguranță, acele visuri olimpiene ale împlinirii profesionale. Adler l-a urmat pe Freud în anumite cotloane conceptuale și s-a delimitat de el în altele. Freud a cerut pur și simplu „ortodoxie”. Prin urmare, nu a fost vorba doar de un conflict de personalitate, ci de diferențe reale între teoriile acestor doi bărbați.

Alfred Adler a fost în primul rând un om care a înțeles natura umană. Simplele mostre de comportament sau orice slabe semne de expresivitate erau importante pentru el, adesea suficiente pentru a-i permite să deslușească o întreagă personalitate. La acest capitol, era un adevărat artist-terapeut. Chiar și așa, viața profesională a lui Adler poate fi caracterizată drept o lungă luptă pentru crearea și păstrarea unei personalități în umbra lui Freud.

Cu siguranță, psihologia individuală a lui Alfred Adler a adus contribuții însemnate pentru disciplină. Cel născut în urmă cu 150 de ani, pe 7 februarie 1870, nu percepea libidoul drept baza întregii personalități umane. Adler credea că sentimentele de inferioritate pe care le dezvoltă un copil până la vârsta de 5 ani determină mare parte din ceea ce se întâmplă mai târziu. Pentru el, diferențele dintre comportamentul sexelor erau determinate cultural, nu înnăscute, și puteau fi modificate prin psihoterapie. Tot Adler a explicat comportamentul masculin fățiș ca mecanism defensiv, prin acea Reaktionsbildung sau formarea unei reacții din teamă față de rolul feminin: l-a numit „protestul masculin”. Delincvența juvenilă era, din această perspectivă, o activitate născută din supracompensare.

Freud l-a acuzat pe Adler de paranoia și de a-i fi utilizat teoriile sub nume diferite. Însă Adler populariza fără doar și poate psihologia, scoțând-o de sub posesiunea exclusivă a elitei intelectuale. Toate acestea l-au ajutat să devină popular în cultura democratică a Statelor Unite, atât de diferită de mai autoritara lume austriacă. Adler a condamnat „calozitatea” și pretențiile de conformism ale propriei culturi, și a vorbit împotriva ipocritelor duble-standarde pentru bărbați și femei. A demonstrat mereu o preocupare reală pentru demnitatea fiecărui pacient. Adler a văzut „educația ca pe axul central al progresului social” și a devenit o figură importantă în sistemul educațional austriac. A preferat argumentarea pedepsei, percepând educația ca pe un vehicul de schimbare și reformă socială. Oricine poate învăța orice, spunea el, iar pentru asta, educatorii trebuie să intre în mintea copiilor.

Adler i-a perceput pe adepții lui Freud ca pe un cult. Chiar și în presa prietenoasă, era adesea el însuși numit „mâna dreaptă a lui Freud”. Propria lui identitate era aceea de „părinte al complexului de inferioritate”. Era imaginea optimismului și căldurii în contrast cu distrasul și mai degrabă condescendentul Freud. Pentru Adler, voința de putere a dictatorilor era răspunsul lor la propriile complexe de inferioritate. Dominația masculină a lumii capitaliste exploata femeile și le sub-remunera. Femeile cu profesii erau doar „superficial acceptate”, credea Adler.

Nu putem contura acest portret fără gândul că Alfred Adler a fost un reformator social în vâltoarea evenimentelor politice care au dus la ascensiunea lui Hitler. O „atmosferă” a epocii pe care o intuiam și în urmă cu câteva zile, când scriam despre cândva discipolul său, Manès Sperber. De asemenea, nu putem desăvârși acest portret fără maniera în care a schițat Adler antisemitismul prevalent în Austria și problemele cu care se confruntau evreii într-o societate opresivă postbelică. Pe când lucra ca psihiatru pentru puterile Axei în timpul Primului Război Mondial, Alfred a realizat că depresiile nervoase de pe front erau provocate de inabilitatea soldaților de a se adapta, mergând până la depresii în familie. Incapacitatea de adaptare era principala cauză pentru inabilitatea socială a indivizilor.

Chiar dacă admitem că teoriile lui Adler își au propria substanță, rămâne adevărat și faptul că ar fi fost extrem de nemulțumit de indubitabilul impact mai mare al lui Freud asupra civilizației occidentale. În mod nefericit, propria individualitate a lui Adler a fost constant subordonată lui Freud, atât direct cât și indirect. Când celebrul psiholog american Abraham Maslow (1908–1970) l-a rugat să-i povestească despre „discipolatul sub Freud”, Alfred a turbat. Așijderea, Albert Einstein i-a spus lui Adler că-l vedea ca pe un adept al lui Freud. Competiția dintre cei doi bărbați, Sigmund și Alfred, fusese într-atât de înverșunată încât, atunci când Freud a auzit de moartea lui Adler în 1937, a replicat simplu că nu este „întristat”.

Indiferent de diferența de anvergură dintre cele două personalități în istoria psihanalitică, nu încape nicio îndoială că Alfred Adler a fost un inovator dinamic pentru care, la fel ca pentru Émile Durkheim, societatea reprezenta „adevărul absolut”. De aceea, Gemeinschaftsgefühl, sau spiritul comunitar, cu rădăcini în „legea iubirii de aproape”, reprezintă piatra de temelie a întregii psihologii și filosofii de viață adleriene.

Manès Sperber (1905–1984) s-a născut în 1905 la Zabolotiv, Galiția austriacă, azi Ucraina, într-o familie hasidică. A început să studieze Vechiul Testament și Tora încă de la vârsta de patru ani, iar viața în ștetl l-a făcut perfect conștient cu privire la identitatea evreiască. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, familia Sperber s-a mutat la Viena.

Tânărul Sperber a fost martor al ravagiilor și suferinței provocate de război, fapt ce i-a accentuat dubiile cu privire la existența și omnipotența lui Dumnezeu. Familia, care o dusese mai mult decât decent în Zabolotiv și fusese ferită de bătăliile efective, a trăit totuși în condiții mizere la Viena. În plus, s-a lovit în capitala fostului imperiu de antisemitism, patriotismul austriac și discriminări de clasă.

Deși se alăturase tinerilor sioniști la Viena, până în 1920 Sperber avea să „divorțeze” de mișcare și de religia iudaică pentru că i se părea că nu au nimic de-a face cu problemele sărăciei și inechității pe care le trăise pe propria piele încă din copilărie. A simțit astfel nevoia de a merge la rădăcina acestor racile sociale, nu doar teoretic, ci și căutând soluții active, concrete.

În 1921, la vârsta de șaisprezece ani, Manès Sperber a ținut o prelegere pe subiectul psihologiei revoluționarului, în vreme ce Alfred Adler (1870–1937), părintele fondator al psihologiei individuale, se afla în public. Adler a fost într-atât de impresionat de opiniile sale încât i-a cerut tânărului Sperber să colaboreze. La rându-i, Manès a realizat că revizuirea adleriană a teoriilor lui Freud i-ar putea permite să lucreze efectiv cu indivizi și grupuri spre a îmbunătăți condițiile sociale.

După această întâlnire, Sperber a activat timp de șase ani în cămine de copii și organizații de binefacere ca principal discipol al lui Adler și a scris articole despre cauzele socio-economice ale tulburărilor psihice. Curând, avea să devină prea „politic” pentru Adler, care începuse să-și schimbe opiniile despre relevanța factorilor de mediu în dezvoltarea psihologică. Din toate aceste motive, Sperber a părăsit Viena în 1927, a ajuns la Berlin și s-a înscris în Partidul Comunist. Și-a deschis aici propriul cabinet psihoterapeutic și a devenit, alături de Wilhelm Reich (1897–1957), unul din inovatorii radicali ai epocii, cu contribuții remarcabile în domeniul psihologiei sociale.

În paralel, Manès Sperber a ținut prelegeri și a scris articole despre cauzele sociale ale tulburărilor psihologice, și a căutat să influențeze programele partidului comunist. În 1933, a fost arestat de Gestapo și, asemeni multor altor antifasciști, a fost supus unui tratament violent. A reușit să scape doar datorită relațiilor importante pe care le stabilise și variilor conexiuni diplomatice. Chiar și așa, trăise pe propria piele câteva săptămâni de tortură fizică și mentală în regim celular nazist.

Ca urmare a acestui episod traumatic, Sperber a părăsit Berlinul, prin Praga, către Viena. Deși criticase unele din pozițiile Cominternului, a rămas loial Partidului Comunist German (KPD) și a continuat să combată fascismul prin propriile mijloace. Cum la Viena operațiunile sale deveniseră la fel de riscante, Sperber s-a mutat o perioadă în Iugoslavia și a lucrat acolo alături de rezistența comunistă. Până în 1934, s-a stabilit la Paris și a devenit unul din principalii consilieri și conferențiari ai Institutului pentru Studierea Fascismului. Aici a stabilit Sperber relații apropiate cu cei mai mulți lideri al Cominternului din afara Uniunii Sovietice.

Călătorind prin Europa pentru a ajuta la organizarea mișcărilor de tineret comuniste sau a transmite documente secrete, Manès Sperber a fost martorul metodelor brutale ale partidului, în special împotriva celor care erau critici față de „linia corectă”. Atunci când au început procesele-spectacol în 1937, Sperber s-a despărțit de partid și a devenit un „revoluționar independent”.

În timpul șederii la Paris (1934–1939), s-a apropiat de alți intelectuali proeminenți aflați în exil—Arthur Koestler, Ludwig Marcuse, Willi Münzenberg—și a contribuit la cauza antifascistă prin articole politice pentru revista de limbă germană Die Zukunft („Viitorul”). Prietenia sa cu André Malraux i-a înlesnit contactele cu stânga franceză și l-a ajutat să obțină funcții editoriale, inclusiv la Calmann-Lévy.

Sperber a continuat să sprijine Frontul Popular și să țină prelegeri care aveau de-a face cu analiza fascismului. În 1938, a publicat o importantă colecție a eseurilor sale politice sub titlul Zur Analyse der Tyrannis și a început să se preocupe mai mult de literatură, recenzând cărți de Anna Seghers sau Bertolt Brecht. A început să lucreze la propriul roman (Der verbrannte Dornbusch) abia după ce luptase ca soldat francez în campania dezastruoasă din 1939 împotriva germanilor și după ce scăpase, cumva, în sudul Franței. Acest prim volum literar avea să devină parte din celebra sa trilogie, Wie eine Träne im Ozean (Ca o lacrimă în ocean).

Suferind acum de ulcer cronic, Sperber avea să rămână vreme de trei ani în Cagnes-sur-Mer, lângă Nisa. Din pricina climatului politic ostil, Manès și soția sa din epocă, Jenka, au rămas extrem de discreți. Până în 1942, traiul în Franța devenise mult prea periculos, așa că Sperberii s-au mutat separat în Elveția, unde au fost internați în tabere de refugiați diferite. Familia Sperber avea să se reunească abia în 1944–1945.

Nu voi insista acum asupra vieții postbelice a lui Manès Sperber. Voi spune doar că experiențele sale (cea religioasă timpurie, apoi sionistă, apoi comunistă) l-au făcut să fie sceptic cu privire la orice religie sau convingere radicală care pretinde să reprezinte adevărul absolut sau linia corectă.

Până în ziua morții, pe 5 februarie 1984, a refuzat să mai creadă în idoli falși, dar a continuat să spere și să acționeze întru ameliorarea lumii. Educația talmudică și pregătirea psihologică i-au permis să se uite cu atenție la motivele propriilor acțiuni și să citească semnele evenimentelor politice ale vremii. În aceeași măsură, nu s-a ferit să adopte poziții publice nepopulare, mai ales atunci când, la sfârșitul anilor 1960, a criticat tacticile violente ale stângii franceze și a denunțat lipsa de scrupule a Partidului Comunist Francez. Spre deosebire de Adorno, care a spus că nu se mai poate scrie poezie după Auschwitz, Sperber a crezut până la capăt că scriitorul are misiunea de a transmite generațiilor viitoare incomprehensibilul. Asemeni prietenului său André Malraux, Manès Sperber a fost un romancier politic preocupat de trădarea cauzei revoluționare...