Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Vladimir Lenin în biroul său din Kremlin, 1919
Vladimir Lenin în biroul său din Kremlin, 1919

Vladimir Ulianov s-a căsătorit pe fugă în Siberia, în 1897, pe malurile râului Lena, acolo unde fusese exilat de către regimul țarist. Aici și-a luat și pseudonimul Lenin. Viitoarea lui parteneră de viață, Nadejda Konstantinovna Krupskaia, era o activistă comunistă cu doar câteva luni mai în vârstă ca liderul bolșevicilor.

Asemeni lui Lenin, Krupskaia aparținea clasei oficialilor guvernamentali. Tatăl ei era judecător în Polonia, locul în care avea să se și nască, pe 26 februarie 1869, Nadejda. La moartea părintelui, mama ei s-a mutat la Sankt Petersburg, unde fiica avea să urmeze cursurile gimnaziului Prințesa Obolenskaia (după numele fondatoarei Alexandra Alekseevna Obolenskaia). Pensia de urmaș pe care au primit-o le-a fost de ajuns pentru un trai simplu și ferit de griji. După ce a părăsit băncile școlii, Nadejda Krupskaia a predat cursuri serale pentru muncitori. Aici și-a cunoscut și viitorul soț. La scurt timp, a aderat la o organizație social-democrată clandestină și și-a dedicat întreaga energie propovăduirii idealurilor revoluționare.

Atunci când Lenin a fost arestat în 1895, Krupskaia a continuat să țină legătura și să-i trimită cărți și mesaje. Un an mai târziu, era și ea arestată ca membră a Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare (Soiuz Bor’by za Osvobozhdenie Rabochego Klassa) și trimisă în exil în Siberia în același loc cu Vladimir Ilici. Aici, l-a ajutat să traducă din Marx, Engels, Kautsky, etc., și să-și organizeze munca de cercetare. Când le-a expirat surghiunul, cei doi au călătorit în Germania, apoi la Londra, unde au și stat între 1902–1903.

Odată cu mișcarea revoluționară din 1905, Vladimir și Nadejda au revenit în Rusia. Ca secretară a comitetului central al partidului bolșevic, Krupskaia a îndeplinit cele mai importante și sensibile sarcini pe care i le-a trasat partidul. A făcut-o cu multă abnegație și chiar fanatism. În 1907, cei doi au trebuit să ia din nou calea exilului, locuind pentru aproape zece ani în Elveția. Erau anii în care și-au concentrat toate energiile pentru întărirea partidului. După noiembrie 1917, Krupskaia s-a întors la vechea ei pasiune: educația. A fost extrem de activă și a contribuit la înființarea a sute de biblioteci, cluburi, săli de lectură la sate, școli pentru adulți și așa mai departe. A făcut parte din nou-înființatul Comisariat pentru Educație și a semnat mai multe volume pedagogice.

Altfel, înzestrările Nadejdei Krupskaia erau puține și, în orice caz, nu puteau concura cu cele ale Inessei Armand, cealaltă femeie din viața lui Lenin. Spre deosebire de amanta cosmopolită a liderului bolșevic, Krupskaia era austeră și insipidă. Cu toate acestea, era capabilă de multă abnegație și se ocupa adesea de treburile utile ale organizației, fiind, la nevoie, un fel de secretar executiv al aparatului revoluționar sau ocupându-se de administrarea fondurilor de partid. Nu avea însă capacitatea intelectuală a lui Lenin sau a asociaților acestuia.

Atribuirea unui rol istoric important Nadejdei Krupskaia a fost, de fapt, o consecință a cvasi-deificării soțului ei în viața sovietică. De altfel, a contribuit ea însăși la dezvoltarea cultului personalității, deși se pare că i-a displăcut profund, la final, expunerea publică a rămășițelor părintelui revoluției. Ceea ce putem spune cu siguranță este că atât Vladimir Ilici, cât și Nadejda au acceptat roluri privind dragostea și căsătoria desprinse parcă din scrierile unor Nikolai Cernîșevschi, Ivan Turgheniev sau Lev Tolstoi. Ambii au părut să ignore latura sexuală a dragostei și mariajului, și au preferat să le trateze idealist ori chiar abstract (vezi teoria „paharului cu apă”). Asceza pe linie făcea parte din codul bunului bolșevic.

Nadejda Krupskaia în anii 1890.
Nadejda Krupskaia în anii 1890.


Mai mult, cei doi dormeau adesea separat, Nadejda împărțind camera cu mama ei. Relația lui Vladimir Ilici cu Inessa Armand, o femeie extrem de diferită de Nadejda, sugerează că Lenin era suficient de „uman” pentru a-și pierde devotamentul, iar Krupskaia suficient de rezistentă și devotată pentru a trece peste păcatele soțului. După toate datele de care dispunem, Nadejda l-a iubit cu adevărat pe Vladimir Ilici, însă această dragoste a fost caracterizată mai degrabă de o devoțiune politicoasă, chiar reverențioasă, și nu de pasiune. Mariajul celor doi a fost, de fapt, un parteneriat revoluționar, chiar dacă unul inegal.

De când s-au cunoscut, în 1894, și până la lupta pentru supremația partidului care a premers moartea lui, Lenin a fost mentorul politic al Nadejdei Krupskaia. Viața lor împreună după Revoluția bolșevică a fost relativ scurtă. Lenin fusese rănit serios în tentativa de asasinat din 1918 și nu și-a mai revenit complet niciodată. Până în 1922, când a avut el primul atac cerebral, au locuit într-un apartament modest de la Kremlin.

După moartea lui Lenin în 1924, Krupskaia a mai trăit 15 ani (d. 27 februarie 1939) și chiar s-a alăturat, pentru scurt timp, eforturilor lui Zinoviev și Kamenev de opoziție față de Stalin. Misterul care plutește în jurul așa-zisului „Testament” dictat al unui Lenin decrepit și infirm are—așa cum scrie și Stephen Kotkin în volumul I al biografiei sale a lui Stalin, Paradoxes of Power—și o parte incontestabilă: „Miraculoasa dictare nu ar fi putut ieși din sanctuarul intim al lui Lenin fără implicarea Nadejdei Krupskaia. […] În sfertul de secol petrecut lângă Lenin, Krupskaia a absolvit practic un curs de elită în intrigă politică și nu există vreo îndoială că, în sinea ei, credea că-i știe dorințele lui Lenin” (p. 501).

Viena sfârșitului de secol XIX—început de secol XX a fost adesea mitizată. A devenit un semnificant istoric și o marcă de succes recunoscută peste tot în lume. Faima ei postumă a fost asigurată de capodopere ale istoriografiei precum cartea lui Allan Janik și Stephen Toulmin, Wittgenstein’s Vienna, sau de expoziții la Centrul Pompidou din Paris și MoMA, la New York.

Nicolaus Sombart i-a atribuit Vienei fin de siècle o semnificație paradigmatică pentru secolul XX în ansamblu. Potrivit sociologului cultural german, problemele centrale ale modernității au fost articulate la Viena mai precis și mai radical ca oriunde altundeva. Ele au luat forma și au împrumutat atitudinea unor inovații culturale precum anti-muzica lui Arnold Schönberg, critica lingvistică a lui Karl Kraus, psihologia fictivă a lui Arthur Schnitzler, critica empirică a lui Ernst Mach, psihanaliza lui Sigmund Freud sau anti-metafizica lui Wittgenstein.

Viena la 1900 era conglomeratul ciudat al unora dintre cele mai divergente (dar și interdependente) dezvoltări politice, sociale și culturale ale perioadei. În vreme ce burghezia liberală favoriza monarhia iar mișcările democratice erau afectate de birocrația tradițională, populismul era asociat cu catolicismul iar Iluminismul târziu era preocupat de condițiile sufletului uman și principalele trăsături psihologice ale individului.

Din inima orașului, de la Hofburg, îmbătrânitul împărat Franz Iosif căuta cu disperare să păstreze intact regimul autocratic precum și mitul vechiului Reich german. În același timp, pe noul bulevard Ringstrasse o burghezie potentă economic afișa succesul târziu al capitalismului sub forma unei magnifice arhitecturi istoriciste. În districtele mai modeste ale orașului, mica burghezie era sceptică față de modernitate și deplângea pierderea „vechii Viene” (care însemnase satisfacție și claritate). În suburbiile industrializate, domneau problemele locuirii, mizeria socială, imigrația de masă și potențialele revolte politice.

Corpul simbolic al Vienei era și el distorsionat în fel și chip. Era segregat social și totuși, paradoxal, extrem de omogenizat prin standardele estetice și fațadele de pe Ringstrasse, care dominau inclusiv aspectul periferiilor proletare. Deși nobilitatea depășise de mult timp apogeul puterii sale politice, moștenirea culturală domina încă fantasmele și proiecțiile unei clase care tânjea după recunoaștere socială. Așa se face că burghezia liberală și predominant evreiască, cea care își câștigase abia recent puterea politică, a fost foarte rapid provocată (și în final înfrântă) de către populismul antisemit al claselor de jos. În același timp, utopismul egalitar promovat de intelectualii progresiști evrei ai claselor superioare se răspândea printre masele de proletari periferici ca reacție la neîmplinirea umanitară promisă de liberalism.

În cafenelele și saloanele capitalei de imperiu, scriitorii, artiștii și oamenii de știință căutau o definiție existențială comună pentru toate aceste contradicții și păreau să și afle câteva răspunsuri în psihanaliză, psihofizică, expresionism și într-o așa-zisă nervozitate estetică sofisticată. Aici, Iluminismul târziu a fost marcat de un profund scepticism și o căutare radicală a potențialului eliberator al sinelui.

Viena la 1900 era deopotrivă un laborator al Apocalipsei și locul de naștere al unor curente care vor marca secolul furtunilor ideologice. Era locul ultimului Habsburg, dar și al tânărului Adolf Hitler sau al lui Theodor Herzl, părintele sionismului politic modern. Aceeași Vienă era locul patriarhalului primar Karl Lueger, cel care dăduse formă antisemitismului modern printr-o mișcare politică de masă, dar și al unuia dintre părinții fondatori ai socialismului democratic, doctorul evreilor săraci, psihologul și reformatorul social Victor Adler.

Tot Viena era și prima metropolă în care antisemitismul organizat avea să cucerească puterea după democratizarea votului municipal, dar și primul oraș cu peste un milion de locuitori sub administrație social-democrată. În cuvintele marelui scriitor Robert Musil, această Vienă semăna cu o bășică a inițierilor și inovațiilor pe cale de a se sparge, o cadență gigantică, precum și eterna disonanță și cacofonie a unor ritmuri îndreptate unele împotriva celorlalte. Este și motivul pentru care, în 1900, când succesul profesional se afla încă la ani de zile distanță, Sigmund Freud îi scria prietenului Wilhelm Fliess la Berlin că detestă Viena cu o „ură personală pozitivă” și că, spre deosebire de gigantul Anteu, fiul lui Poseidon și al Gheei, capătă o putere reînnoită de fiecare dată când părăsește orașul. Aceste cuvinte nu trebuie să ne poarte însă pe vreo pistă greșită. Ele ascund uriașa datorie intelectuală a lui Freud față de adesea ostila atmosferă a orașului în care trăia și lucra...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG