Marius Stan

Asemeni multor artiști străini care s-au stabilit la Paris, Constantin Brâncuși (1876–1957) a fost și este privit de către istoricii de artă ca sculptor francez. Opera sa, cu puține excepții, a fost studiată doar în lumina influențelor franțuzești și s-a considerat că artistul aparține celebrei L’École de Paris. În Occident, contextul cultural românesc a fost adesea ignorat și a reprezentat, în cel mai bun caz, o influență minoră asupra artei sale.

În România, Brâncuși a fost mai întâi văzut ca artist francez, iar după Al Doilea Război Mondial a fost respins ca un alt exemplar al cosmopolitismului burghez. A devenit „acceptabil” mult mai târziu, după prăbușirea comunismului. Cea care a scris minunat despre influențele tradițiilor populare românești asupra operei lui Brâncuși este profesoara de istoria artei de la Carnegie Mellon–Pittsburgh, Edith Balaș (n. 1929). Temele, motivele și simbolurile care au marcat viața unui artist singuratic, unul care și-a distrus mare parte din operele de tinerețe și care a detestat genul autobiografic, rămân în continuare greu ostensibile. Brâncuși a fost un amalgam misterios—cum scrie aceeași Edith Balaș—de țăran cu barbă, izolat în atelierul său din Paris, și intelectual sofisticat. A fost câte puțin din toate, însă fundalul său rural i-a furnizat elemente simbolice esențiale pe care le-a utilizat într-un nou context.

Hobița sfârșitului de secol XIX era un sătuc care avea două biserici de lemn, păduri de stejar, pășuni și chiar o moară pe râul Bistrița. Aici, pe 17 februarie 1876, se năștea cel care avea să lase o urmă indelebilă asupra istoriei sculpturii contemporane. Tatăl, Radu Nicolae Brâncuși, țăran și dulgher, călătorea adesea la oraș cu treabă. Din micuța casă a copilăriei, Constantin vedea vechea biserică din lemn și frumosul ei portal susținut de stâlpi crestați care evocă viitoarea Coloană a infinitului (sau, cum îi plăcea lui Brâncuși s-o numească, „Coloana fără sfârșit”). Lângă biserică se afla, la fel ca astăzi, cimitirul satului, presărat de însemne tombale și cruci ornate cu motive florale. De la înaltele porți ale caselor și grinzile de pe acoperișuri, la lingurile din bucătării și caierele femeilor, totul era făcut din lemn de către tâmplarii și meșterii populari ai Hobiței. Aceasta era atmosfera în care a crescut Brâncuși și a ajuns să iubească lemnul ca pe o sculptură vie și admirabilă a naturii.

La 11 ani, Constantin și-a lăsat animalele în plata Domnului și a fugit la Craiova să-și câștige viitorul. A lucrat într-un restaurant de lângă gară și mai apoi într-o brutărie. Avea acest job când a reușit să intre la Școala de Arte și Meserii, secția sculptură, pe care a terminat-o în trei ani (în loc de cinci). Între 1895 și 1898, Constantin Brâncuși s-a bucurat nu doar de o bursă de studii, ci și de un ajutor în valoare de 200 de lei anual de la Biserica Madona Dudu din Craiova (un stipendiu de care beneficiase și tânărul Nicolae Titulescu). Erau vremuri când biserica era implicată social, contribuind decisiv la educația copiilor din varii zone, dar și la susținerea comunităților ortodoxe din Paris și alte orașe ale lumii. Brâncuși avea să primească respectiva sumă inclusiv la București, acolo unde a locuit în perioada 1898–1902 și a urmat cursurile Școlii Naționale de Arte Frumoase.

La București, în primul an, pe 22 decembrie 1898, Brâncuși obținea prima lui mențiune de onoare pentru un bust al împăratului roman Vitellius. Nereușind să-și asigure traiul, Brâncuși și-a vândut partea din proprietatea familiei și a cerut Bisericii Madona Dudu să-i mărească alocația. Epitropii au acceptat să-i dubleze bursa la 400 de lei până la finalul studiilor.

Brâncuși și-a meritat din plin banii. În acești câțiva ani a obținut unsprezece mențiuni de onoare, trei medalii de bronz și una de argint, extrem de rar acordată. Directorul Școlii de Arte Frumoase din București era, desigur, conștient de toate aceste calități atunci când, într-o intervenție publică, l-a lăudat pe Brâncuși nu doar pentru a-și fi completat studiile cu conștiinciozitate și distincție, ci și pentru a fi câștigat premii la toate cursurile, de la estetică la istoria artei. Ca semn al prețuirii efortului și seriozității lui Constantin, facultatea i-a permis studentului să folosească atelierele școlii pe perioada vacanțelor de vară și toate acele facilități necesare finalizării unui „studiu anatomic” pentru care fusese premiat (cel mai probabil, Écorché-ul realizat împreună cu profesorul său de anatomie, Dimitrie Gerota).

Nu întâmplător, în mai 1903, Écorché-ul a fost expus public, atrăgând curiozitatea publicului și în special a Societății Studenților în Arte Frumoase. Președintele acestei asociații i-a scris chiar lui Spiru Haret, ministrul Educației și Culturii, cerându-i să achiziționeze ecorșeul pentru ca generațiile viitoare de studenți să poată înțelege mai bine „formele artistice ale omului”.

Înainte să părăsească țara, Brâncuși a fost angajat să facă un bust al lui Carol Davila. Deși a realizat o lucrare în care forța spirituală a acestui pionier al medicinei românești este recreată cu intensitate, clientul nu a fost mulțumit cu viziunea sculptorului, cerându-i să acorde mai multă atenție veșmintelor. Brâncuși a refuzat orice concesie și a abandonat lucrarea fără s-o semneze. Aceasta avea să fie turnată în bronz abia în 1912 și plasată în curtea Spitalului Militar Central din București, fără vreo mențiune despre autor.

În vara anului 1903, Brâncuși și-a luat rămas bun de la cei cu care împărțise mansarda unei case de pe Strada Izvor nr. 18, împrumutând bani de drum de la unul dintre ei, compozitorul Ion Croitoru, dar lăsându-i un caiet cu peste 120 de schițe din anii studenției. Puțină lume știe, dar călătorise prima oară în afara țării cu un an înainte, în 1902, la Viena, unde își luase pentru scurt timp și o slujbă într-o fabrică. Experiența îi deschisese apetitul pentru muzee occidentale și monumente artistice. La întoarcere, și-a dorit să plece în Italia să studieze acolo la academia de arte frumoase.

Cu acest lucru în minte le ceruse Brâncuși protectorilor săi de la Madona Dudu să-i asigure o bursă de călătorie din bugetul pe anul următor. Contrar intenției inițiale, Constantin Brâncuși nu a pornit spre Italia pentru a se perfecționa și specializa, ci într-o călătorie ezoterică și aventuroasă care l-a purtat prin Austro-Ungaria, Germania, Elveția și, în final, Franța. Era totodată epoca în care oamenii creativi transgresau febril granițele dintre arte, când poeții încercau să picteze și pictorii să scrie poeme, iar sculptorii se aventurau să dea glas propriei lor filosofii despre artă și viață...

În urmă cu 75 de ani, Dresda era un oraș complet neapărat. Pentru că avusese o atât de mică importanță în efortul de război, înaltul comandament nazist nu-l înzestrase cu tunuri antiaeriene, iar cei câțiva soldați aflați în vecinătate au fost surprinși în noaptea de 13–14 februarie 1945, când a avut loc devastatorul bombardament.

Deși Dresda nu avea nici concentrarea de trupe germane pregătite să se deplaseze spre est, nici sediile Gestapo și nici fabricile de gaze toxice pe care bombardierele britanice fuseseră instruite să le atace, avea totuși o populație de peste 600 000, umflată până spre 1 400 000 de către valurile de refugiați de război. Toți aceștia ajunseseră aici în căruțe, vagonete și pe jos, din acele marșuri pomeranice și sileziene, fugind din calea Armatei Roșii, care se deda la atrocități asupra populației vorbitoare de germană din răzbunare pentru ce făcuse armata lui Hitler, cu doi ani mai devreme, în drum spre Stalingrad.

În prima noapte de raiduri aeriene, mii de refugiați au fost masați la Gara Centrală din Dresda și în vecinătate, și au pierit acolo. Orașul, atras în acest fel de complezență din pricina aparentei lipse de valoare ca țintă militară, își neglijase și apărarea civilă (deși, orice nivel de pregătire ar fi fost de puțin folos în fața magnitudinii furtunii de foc care a urmat).

Veștile despre ororile bombardamentelor și urmările lor s-au împrăștiat rapid în țările combatante și non-combatante. O primă estimare din partea unui rezident elvețian din Dresda în timpul atacurilor a apărut într-un ziar din Elveția în martie, creionând în detalii vii maldărele de cadavre mutilate și carbonizate de pe străzi și din parcuri, distrugerea aproape completă a clădirilor istorice din vechiul oraș, precum și duhoarea morții și putrefacției de pretutindeni. Londrei și Washingtonului li s-au cerut, cu deplină uluială, explicații.

Potențialul propagandistic al traumaticului episod a fost rapid sesizat de către ambele tabere beligerante. Biroul lui Goebbels, hiperactiv chiar atunci când Reich-ul părea a se prăbuși, a folosit cazul Dresda în transmisiuni și broșuri de război. Cifrele morții au fost revizuite de la peste 200.000 de victime, la prima estimare, spre 120.000–150.000, la o a doua. Rușii au utilizat bombardamentul într-un mod diferit. Dresda avea să fie ocupată de către armata sovietică pe 8 mai 1945, ziua capitulării Germaniei naziste. Cifrele estimate de sovietici au fost cu mult mai mici decât în realitate, minimalizând astfel „puterea” Aliaților.

Înfiorătorul atac a avut o singură urmare mai fericită. Colecția de arte frumoase, plastice și decorative a orașului fusese cu adevărat legendară vreme de câteva secole. Tablourile, schițele, sculpturile găzduite de Muzeul Zwinger într-una din faimoasele clădiri baroc ale Germaniei, precum și alte „comori”, porțelanuri, aur, argint, fildeș, pietre prețioase, corali, găzduite de muzeul de artă modernă Albertinum, câștigaseră Dresdei renumele de Elbflorenz, sau „Florența de pe Elba”. Atunci când au început bombardamentele aliate asupra Germaniei, toate aceste colecții au fost mutate din muzee în păduri și alte ascunzișuri din împrejurimi. În mod miraculos, cele mai multe au supraviețuit, dar picturile, în special, operele unor Rubens, Titian, Canaletto și alți maeștri ai picturii germane și franceze de secol XVIII și XIX, au fost deteriorate de frig și umezeală. Multe dintre ele au fost expediate de sovietici la Moscova și Leningrad, acolo unde au stat sechestrate până în 1956, când regimul lui Hrușciov le-a returnat orașului saxon.

Bombardamentul asupra Dresdei s-a insinuat puternic în memoria publică a celui de-Al Doilea Război Mondial. Plin de biserici frumoase (în special cea luterană cunoscută sub numele de Frauenkirche), elegante clădiri baroc de apartamente și grădini încântătoare, orașul Dresda fusese un important centru al artei și culturii, precum și o „vitrină” arhitecturală încă de la începutul secolului XVIII. Toate acestea n-au făcut decât să amplifice regretul legat de distrugerea sa.

Prezența unui număr mare de refugiați și faptul că aceștia fuseseră atacați violent în timpul groaznicei „furtuni de foc” au făcut din raidul asupra Dresdei ceva tulburător de diferit de alte campanii aeriene din perioadă. Numele „Dresda” a fost adesea invocat alături de „Hiroshima” și este încă rostit frecvent atunci când se dezbat atacurile aeriene din războaiele contemporane (de pildă, bombardamentul asupra Bagdadului din 2003). Astăzi, Dresda apare ca un episod complet atipic, o anomalie morală sau genul de eveniment singular provocat de Aliați prin utilizarea unor tactici de bombardament neobișnuite.

În 2010, o comisie de experți (istorici), studiind acest episod controversat, a ajuns la concluzia că bombardamentul ucisese 25 000 de persoane. În zilele care au urmat, cele mai multe cadavre au fost arse sau îngropate la comun de teama unor epidemii. Până și Winston Churchill a vorbit despre o crimă de război, deși și-a nuanțat foarte mult declarațiile. Nevoia strategică a unui asemenea raid al morții a rămas subiect de controversă iar bombardamentul asupra Dresdei a fost trăit ca o traumă națională în Germania. Dresda rămâne unul din simbolurile marcante ale ororii care a fost a doua conflagrație mondială.

Trauma a fost exploatată și de extrema dreaptă germană, care a organizat constant mitinguri pe străzile orașului și a venerat în chip radical acest „martiriu”. Nu întâmplător, Dresda este astăzi unul din centrele active ale Alternativei pentru Germania (AfD) și ale grupurilor anti-refugiați din această țară. Dificultatea întoarcerii unei asemenea pagini a resentimentului se explică și prin faptul că, în perioada Războiului Rece, Republica Democrată exploatase din plin ura față de „gangsterismul anglo-american”. Este și motivul pentru care ieri (joi), cu prilejul ceremoniei de comemorare a 75 de ani de la bombardarea Dresdei, președintele german Frank-Walter Steinmeier „i-a îndemnat pe concetățenii săi să respingă rasismul și antisemitismul”.

Ceea ce declara la un moment dat parohul reconstruitei Frauenkirche, faptul că cine vorbește astăzi despre suferința Dresdei nu trebuie să tacă deloc asupra vinovăției germane, definește mai inspirat neclaritatea morală a întregului episod. Dresda continuă să fie o sursă de disconfort deopotrivă pentru britanici și americani, dar rămâne și o mărturie totală și cutremurătoare despre cât de greu poate fi controlată capacitatea umană de distrugere, mai ales în condiții de război...