Marius Stan

Karl Kraus s-a născut pe 28 aprilie 1874 în orașul Jičín din regiunea Hradec Králové (azi Cehia) ca al doilea cel mai tânăr din cei zece copii ai familiei. Mutarea cu părinții la Viena s-a produs rapid, la numai trei ani, și aici, în capitala austriacă, avea el să urmeze școala și chiar o parte din studiile universitare...

Prima lui operă importantă, Literatura demolată (Die demolirte Literatur), scrisă la 23 de ani, era o feroce satiră la adresa cercului literar al „Tinerei Viene”, propășit în legendara Café Griensteidl. Printre cele mai faimoase ținte ale acidei sale penițe s-au aflat atunci scriitorii Arthur Schnitzler, Hugo von Hofmannsthal, Hermann Bahr sau Leopold Andrian. Ceea ce le reproșa Kraus era diletantismul literar, superficialitatea și cedarea în fața ispitelor clișeelor moderniste.

Debutul literar al lui Kraus prefigura așadar preocuparea lui permanentă pentru lipsa seriozității morale a literaturii vieneze, dar și autointitulatul său rol de distrugător al reputațiilor umflate și prețiozității intelectuale. Și deși mulți din cei pe care i-a criticat în prima sa carte erau evrei ca și el, Karl Kraus nu făcuse încă o legătură între ceea ce avea să numească mai târziu „spiritul evreiesc” și corupția din literatură, jurnalism și morala publică.

A doua lui operă, în fapt un scurt pamflet scris în 1898 împotriva lui Theodor Herzl și a ideii sioniste, anunța ceea ce avea să devină o adevărată obsesie pentru tânărul Karl Kraus. Existau multe motive pentru anti-sionismul său, unele dintre ele pur literare și estetice, altele fundamentale pentru atitudinea sa generală față de chestiunea evreiască. Asemeni majorității comunității iudaice vieneze, Karl Kraus privea sionismul la 1898 ca pe o reacție efemeră la antisemitism (ceva ce n-ar face decât să incite și mai tare naționalismul non-evreiesc).

Așa a ajuns el să parodieze filantropia evreilor burghezi, care ar ignora în mod convenabil situația dezastruoasă a maselor iudaice est-europene pentru care sionismul trebuia să fie o soluție practică la sărăcie și degenerare. Karl Kraus a scris ca și cum sionismul ar fi fost doar o toană, un capriciu al acelor „dandi de Ringstrasse” precum Herzl. Nu putea vedea nicio virtute într-o filosofie care, în opinia sa, ofensa încrederea lui necondiționată în asimilarea completă.

Deși nu era socialist per se, Kraus a scris că evreii nu vor mai ajunge cu picioarele uscate pe Tărâmul Făgăduinței, de vreme ce o altă „Mare Roșie”, aceea a social-democrației, le va sta în cale. După el, socialismul, nu sionismul burghez occidental avea să salveze masele de evrei ai Europei de Est.

Odată cu apariția Torței (Die Fackel) în 1899, revista satirică fondată chiar de el, Karl Kraus a început o extraordinară carieră de gherilă solitară, de „cenzor german” al Austriei habsburgice. Să amintesc aici, în trecere, că echivalentul lui Kraus în Germania acelei perioade era tot un satirist evreu mânat de ura de sine, pe numele său Maximilian Harden (1861–1927). Așadar, încă de la început, Karl Kraus și-a văzut misiunea ca pe una de „curățare” și de expunere nemiloasă a corupției morale din literatură, societate și politică, specifică unui imperiu în agonie, dar și epocii în ansamblu.

Atunci când Kraus a lansat Torța, Karl Lueger (părintele fondator al Partidului Creștin Social) era deja primar al Vienei de doi ani, și deși antisemitismul pălise de când își preluase funcția, nimeni nu putea pretinde că poziția evreimii austriece era una sigură. Kraus, în orice caz, asemeni altor evrei idealiști, dezamăgit că realitatea evreiască—separată de istorie—nu corespunde idealurilor sale, s-a autointitulat apărătorul unei etici absolute, în funcție de care a ajuns mai apoi să-și măsoare contemporanii.

Ca evreu agnostic (părăsise comunitatea iudaică în 1899) se simțea oricum responsabil, sau mai precis vinovat, pentru toate așa-zisele eșecuri ale evreilor. Kraus, el însuși prizonier al dezrădăcinării intrinseci a existenței intelectuale vieneze, a căutat să elimine componenta evreiască din el printr-o declarație de război împotriva unui imaginat și demonizat „spirit evreiesc”.

Puțin mai realist și auto-suficient decât tragicul său contemporan Otto Weininger (1880–1903), Karl Kraus și-a concentrat tirul împotriva unui fenomen concret: atotputernica presă vieneză. Faptul că această presă era controlată de evrei—rezultat al circumstanțelor istorice - n-a făcut decât să adauge o notă apocaliptică diatribelor sale auto-flagelante.

Numai că luptându-se cu ceea ce considera a fi falsificarea valorilor, lipsa autenticității și dezintegrarea adevărului, Kraus nu era angrenat și într-o bătălie politică. A fost un arbitru singuratic, mânat de standarde etice și estetice dintr-o altă epocă.

Stefan Zweig (1881–1942) a fost un personaj reprezentativ pentru universul intelectual burghez vienez surprins în răspunsul său progresiv la o lume volatilă. Tinerețea i-a fost în multe feluri o reacție la puzderia de convenții inhibante ale timpului, de unde și obsesia lui de durată pentru libertatea personală.

Deoarece preocuparea pentru chestiunile politice și sociale era descurajată în familiile din clasa lui Zweig, viitorul scriitor n-a dezvoltat un răspuns de tip critic la atmosfera culturală și ideologică în care crescuse. I-a lipsit, pur și simplu, acest nerv. În schimb, a ales să cultive un anumit idealism cosmopolit. De aici a decurs mai apoi și conștiința (supra)politică și socială, înrădăcinată cum era într-un interes estetic. Această „osatură” a sa avea să-l frustreze cel mai tare la întâlnirea cu fenomenul războiului („Marele”) și consecințele lui imediate.

Trebuie precizat că înainte de 1914, în timpul a ceea ce Zweig a numit „epoca de aur a statorniciei” (și nu întâmplător, și-a numit astfel prima parte a autobiografiei), instituțiile politice și ordinea socială erau luate drept sigure în Viena liberal-burgheză. Un om din clasa lui Zweig își putea trăi liniștit viața privată cu încrederea nezdruncinată că variile „probleme” ale țării sale, diversele ei comunități și relațiile cu vecinii nu vor atinge niciodată proporții ce îi pot zădărnici planurile personale sau solicita prea mult atenția.

Țara se afla încă sub domnia constituțională a venerabilului împărat. Miniștrii guvernului, deși numiți de acesta și dependenți de el întru perpetuarea puterii, erau la rându-le constituțional responsabili de camera inferioară a parlamentului austriac. Și deși împăratul avea puterea de a-și impune voința asupra legislativului, a preferat să lucreze în armonie cu el, ori de câte ori era posibil. De cealaltă parte, guvernul era mulțumit să vadă atenția publică îndreptată de la afacerile politice asupra concertelor, amuzamentelor și înaltei societăți.

Într-adevăr, așa cum nota și unul din corespondenții britanici ai ziarului Times din epocă, totul părea a fi o politică guvernamentală deliberată, care propagă un aer general de irealitate. Analizele lui Hermann Broch sau ale Hannei Arendt nu fac decât să confirme natura decorativă și teatrală a culturii vieneze de sfârșit de secol XIX.

Înalta burghezie evreiască a fost principalul creator și beneficiar al unei culturi care devenea din ce în ce mai rafinată. Însă, din cauza faptului că nu era susținută de nicio bază politică și nicio structură de valori comună cu alte clase, a fost treptat înstrăinată de realitatea cotidiană. Evreii clasei lui Zweig alcătuiseră cândva o parte din subțirea bază socială a liberalismului austriac, dar odată cu ascensiunea la stânga și la dreapta a noilor partide de masă de la sfârșitul secolului, ei s-au retras din politică și au căutat, în lumea artei și literelor, un refugiu în fața amenințătoarei realități sociale.

Până în anii 1890, mare parte din viața intelectuală și culturală a Vienei era dominată de evreii ei. Și poate că stăpâneau comerțul și industria, însă fiii lor disprețuiau adesea vocația paternă către elevare. Tânărul Zweig a căutat să fugă de „ambiguitatea morală, dezagreabilul, meschinăria și lipsa de spirit care domină tot comerțul”. Și totuși, fără morile familiei din Boemia, el n-ar fi reușit să atingă acea „sferă non-mercantilă a intelectualului”.

Tradiția idolatriei geniului, împreună cu accesul obținut de evrei în calitatea lor de critici și impresari ai excelenței, a dus la acea confundare a faimei cu puterea despre care vorbea și Hannah Arendt în Originile totalitarismului. O confuzie care a accelerat tendința aspirației evreiești către o lume a artei și divertismentului departe de politică. Asemeni altora din generația sa, Stefan Zweig a dezvoltat o adevărată obsesie pentru manifestările pământești ale geniului, ceva nu tocmai extraordinar într-un oraș în care actorii erau celebrați drept vedete naționale.

Unul din eroii literari timpurii ai lui Zweig a fost Theodor Herzl (1860–1904), dinamicul editor al ziarului Neue Freie Presse. Zweig a fost cuprins de o adevărată euforie atunci când Herzl i-a acceptat primul fragment spre publicare, inițiind astfel o colaborare care avea să dureze mai bine de un sfert de secol. Dar Zweig nu era interesat de politică—și nici de sionismul lui Herzl sau de liberalismului lui Die Presse—și cele mai multe contribuții ale sale au stat sub semnul lui „una peste alta” și „în linii mari”, perfectându-și acolo stilul ornat și metodic care i-a rămas marcă înregistrată. Poate că scriitorul austriac Raoul Auernheimer a exagerat doar foarte puțin atunci când spunea că generația lui Zweig a refuzat din principiu să-i pese de bunăstarea generală.

În anumite privințe, Zweig părea a fi pe la 1900 stereotipul estetului decadent central-european. Înscris la universitate, își împărțea timpul între apartamentul din Josephstadt și cafenele, acolo unde o întreagă generație de epigoni punea umărul la „noua sensibilitate” a tinerei Viene. Starea și temele acelei școli sunt amplu reflectate în opera de tinerețe a lui Zweig, în special în poeziile și aforismele pe care le-a publicat în Deutsche Dichtung și în alte locuri: languroasa sfârșeală și amara pierdere a iluziilor, o realitate la marginea basmului, extazul dragostei și Moartea, musafirul mereu prezent la banchetul vieții.

Un semestru la Berlin, deci în afara Boemiei, petrecut intens cu fiecare persoană imaginabilă, a pus în mișcare cealaltă tendință a lui Zweig—către ceea ce este cu adevărat vital și opus doar imaginativului, către senzual ca opus senzorialului, către plinătatea vieții ca opusă sublimării sale în artă. Tot ce a făcut vreodată Zweig pentru a-și rezolva această dualitate a fost să caute umanul în artă și frumosul în viață (chiar și în război).

Că Zweig a putut să-și păstreze atitudinea este de înțeles în termenii contextului și cursului vieții sale. Fără griji din născare, el a căutat să trăiască din plin toate călătoriile prin capitale europene sau pe continente îndepărtate și oriunde s-a dus, în Cuba, la New York, Quebec sau în Panama, a evitat felul turistic de a fi tocmai pentru a-și „curatoria” contactul cu fiecare loc.

Multe din eseurile născute în aceste voiaje demonstrează încrederea aproape temerară în progresul uman. Se simțea (încă) profund confortabil. Mișcându-se în lumea supranațională a culturii într-un timp al aparentei păci și stabilități, îi era ușor să spună „da” pentru dramul acela de armonie identitară. Ceea ce s-a petrecut cu el după alunecarea în barbarie a continentului, întreaga dramă a Lumii de ieri și depresia aceea cruntă care i-a curmat drumul la Petrópolis, în Brazilia, nu poate fi evaluat decât în lumina propriei lui dualități...