Marius Stan

În Statele Unite și Marea Britanie, anii 1960 au avut o reputație nu tocmai bună și au fost ținta demonologiei conservatoare. Pentru cineva ca Margaret Thatcher, de pildă, această decadă ar fi declanșat tot ceea ce-și imagina ea a fi mai rău în Anglia celei de-a doua jumătăți a secolului trecut. La rându-le, se spunea la dreapta, guvernele laburiste din perioada 1964–1970 au fost deopotrivă efectul și cauza unei indispoziții societale generale. „Boala” anilor ’60 britanici ar fi fost, cu alte cuvinte, culturală.

Acest malaise cultural ar fi fost articulat cel mai bine de un anumit cult al permisivității, răsfățuri private, plăceri fără consecințe, etc. Din perspectivă tory, urmările au fost „groaznice”: cimentul societății—autoritatea vârstei și a familiei, bisericii și clasei, culturii și națiunii—fusese, pasămite, erodat. Conservatorii erau convinși că social-democrația britanică își arătase slăbiciunea și ignorase rolul disciplinar al pieței.

Există însă un ecou aproape gramscian al acestor atacuri asupra anilor ’60. Gânditorii conservatori sunt la fel de conștienți precum cei socialiști de importanța politică a ideilor, culturii, simțului realității, și împărtășesc în plus o anumită preocupare pentru rolul de clasă al intelectualilor. Este și motivul pentru care și-au explicat efectele respectivei epoci a permisivității prin referiri frecvente la o sistemică „trădare a cărturarilor”.

Din punctul tory de vedere, la rădăcina răului se aflau toți acei profesori, avocați, funcționari, artiști, politicieni ori academici care au sărit în barca culturii populare, înfulecând lacom senzațiile imediate, aserviți cum erau tinereții și vitalității. A fost anularea vârstei adecvate pentru relații cea care a marcat pierderea de durată a disciplinei în Marea Britanie. Pentru toate „cuceririle” lor de export, Beatleșii au devenit eroi naționali tocmai datorită frivolității lor, sau, altfel spus, pentru că acel sunet al optimismului voios ascundea, de fapt, o pierdere a „voinței naționale”.

Să privim la unul din simbolurile anilor ’60, Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band. Lansarea celui de-al 8-lea album al Beatleșilor, în mai 1967, a fost, așa cum spunea chiar producătorul George Martin, „un moment de cumpănă care a schimbat arta înregistrărilor de studio... în ceva care poate trece testul timpului ca formă de artă validă: sculptură în muzică”. De atunci încolo, pop-ul a avut un cu totul alt scop: să ducă o politică a optimismului inspirată de plăcerea pură și să transforme consumul pasiv într-o cultură activă.

Sigur, Beatleșii nu erau liderii unei mișcări culturale, ci chiar simbolurile ei, și erau dornici, la fel ca oricine altcineva, să urmeze moda timpurilor. Importanța lor rezidă în faptul că și-au folosit poziția publică pentru a legitima ideologia hippy în Marea Britanie. Sgt. Pepper n-a fost primul LP rock (Bod Dylan făcuse asta în 1965), dar a marcat cel mai ostensibil mișcarea de la pop la rock, turnura terminologică în care avea să fie explicată muzica de masă. Cuvântul-cheie era, cum altfel, „progres”!

Muzicienii rock au reprezentat la început o comunitate subversivă care transforma sunetele publice ale tinereții în contracultură și genera o rețea complexă de visuri private și sentimente. Rock-ul era prezentat audiențelor sale drept ceva la care trebuie să lucrezi, dar pe care să-l și consumi imediat. În plus, rock-ul devenise progresist și din punct de vedere politic.

Sensibilitatea rock (combinarea premiselor estetice și sociale în opțiunile muzicale ale oamenilor, spre a le justifica gustul) a fost croită și ca o critică a culturii de masă, inspirată implicit (și uneori explicit, prin Marcuse) din pozițiile Școlii de la Frankfurt. Argumentele rock-ului au orbitat în jurul chestiunii cooptării comerciale, a transformării culturii în marfă, a relației muzicii cu luptele politice organizate, cu protestul.

Pretențiile artistice ale rock-ului au fost inextricabil legate de cele politice, de aici decurgând și rolul său în contracultură. A fost o vreme când până și cele mai „neraționale” trupe (Bee Gees, spre exemplu) au trebuit să se prezinte drept ceva mai mult decât erau (adică entertaineri). Toate acestea au durat însă foarte puțin.

Până la sfârșitul anilor ’60, stânga britanică acceptase eșecul rock-ului în a-și vedea pretențiile contraculturale materializate (deși, în mod ironic, cele mai directe și tranșante piese rock politice aveau să apară abia mai târziu). În Marea Britanie, în orice caz, a existat un fel de migrație de la underground la troțkism, deci la politica de clasă. Sexul, drogurile și rock&roll-ul au fost repudiate mai apoi ca indulgențe masculine, „burgheze”. Interesul stângii britanice pentru muzică avea să fie resuscitat abia la sfârșitul anilor ’70, prin punk.

Anii ’60 britanici au lăsat așadar o moștenire a muzicii bune, dar a teoriei discutabile. Aproape nimeni nu s-a îndoit de realizările rock-ului, ci de pretențiile sale. Un deceniu mai târziu, criticii aveau să salute punk-ul datorită disprețului său la adresa sensibilității rock. Toți acei „old farts” pe care îi ataca punk-ul la sfârșitul anilor ’70 lucrau deja în studiouri de înregistrare și case de producție și reviste de muzică. Însuși termenul „rock” devenise unul peiorativ...

Atacurile anti-sistem în perioada Republicii de la Weimar au avut mai multe surse, și au fost purtate adesea de comuniști și alte câteva specii de naționaliști. Însă nu liniile ideologice singure au reușit să osândească faimoasa republică, ci un spectru mai larg de grupuri, care au dat o forță extraordinară discursului anti-sistem.

Naționaliștii de varii înclinații detestau sistemul. Partidul Popular Național German (DNVP), cel mai mare partid al dreptei în timpul Republicii, detesta și el sistemul. Aceleași sentimente le nutreau și revoluționarii conservatori și grupurile völkisch (naționaliști etnici sau rasiali), care includeau asociațiile naționaliste și național-socialiștii. De partea cealaltă a eșichierului politic, atacurile anti-sistem erau purtate prin intermediul KPD-ului (Partidul Comunist German).

Problema este că aceia care execrau ordinea de la Weimar nu aveau ce să pună în loc. În general, inamicii Weimar-ului își doreau un stat puternic, autoritar (lucrul care îi lega cel mai tare). Înainte de 1918, termenul de „sistem” fusese unul neutru, folosit pur și simplu pentru a clasifica state și guverne. Abia în turbulenții primi ani ai Republicii de la Weimar a început el să capete conotațiile negative.

Germanii de rând priveau spre imperiul antebelic și comparau ceea ce își aminteau a fi o ordine a păcii și relativei prosperități economice cu haosul și instabilitatea economică instalate după Marele Război. Concomitent, foarte mulți împărtășeau convingerea că Germania trecea print-o catastrofică degradare a standardelor morale și o prăbușire a ordinii sociale.

Încă din primii ani ai Republicii de la Weimar, sistemul parlamentar și cel democratic fuseseră frecvent agresate în discursurile naționaliștilor. Practic toate grupurile de pe dreapta eșichierului politic german al acelei perioade biciuiau în termenii cei mai duri așa-zisa corupție a parlamentului.

Programul din 1920 al național-socialiștilor declara opoziția deschisă față de parlamentarism, obsesie care avea să rămână o caracteristică a propagandei naziste până la sfârșitul tragic al Republicii. În februarie 1932, de pildă, șeful propagandei național-socialiste, Joseph Goebbels, descria acest sistem drept „o manieră de guvernare care dă de lucru câtorva sute de mii de oficiali fără nicio calificare”.

DNVP-ul se arăta la fel de convins de corupția sistemului parlamentar. Broșurile de la începutul anilor ’20 vorbeau despre modul în care politica de partid subminează justiția și administrația prin miniștrii sistemului. Convingerea comună era aceea că, în politica Weimar, totul se cumpără și se tranzacționează. Direcționată împotriva parlamentului și democrației, terminologia anti-sistem a dreptei naționaliste a impregnat cu ușurință și sistemul de partide. Atacurile împotriva acestuia deveniseră obișnuință mai ales în perioada stabilizării, 1924–1929, și au continuat până la distrugerea totală a Republicii.

Partidele dreptei naționaliste au identificat adesea „problema” cu partidele de stânga și de centru, în special prin referințe peiorative la „sistemul roșu și negru”. Roșul reprezenta, desigur, stânga, iar negrul, partidul centrist catolic, cel mai consistent în configurația de la acea dată a Germaniei. Animozitatea la adresa sistemului bicolor a atins apogeul la începutul anului 1932, când președintele Paul von Hindenburg a candidat din nou pentru funcție cu sprijinul partidului de centru și al SPD-ului, principalele formațiuni care i se opuseseră atunci când câștigase pentru prima oară poziția de președinte al Reich-ului, în 1925.

Popular-naționalii, desigur, au văzut în coaliția lui Hindenburg cu social-democrații dovada setei de putere a „sistemului roșu și negru”, iar național-socialiștii anunțau deja, încă din 1932, ziua socotelilor. Mare parte din terminologia anti-sistem a dreptei naționaliste viza așa-zisa conducere de tip clică a liderilor politici ai Republicii. Ea s-a intersectat adesea cu antisemitismul și anticapitalismul, în special prin convingerea că evreii controlează totul. Antisemitismul a împins așadar terminologia anti-sistem dincolo de domeniul politicii.

Concluzia este că atacurile împotriva Republicii de la Weimar susținute de principalii rivali de pe dreapta eșichierului politic, NSDAP și DNVP, s-au suprapus mult mai mult decât au diferit. Așa au ajuns ambele formațiuni să atace la unison „sistemul parlamentar”, „sistemul SPD”, „sistemul negru-roșu”, „sistemul Heinrich Brüning”, „sistemul din noiembrie” și orice altă varietate de sistem, local sau național.

Pentru partidele germane de stânga, principala provocare a fost „sistemul capitalist”, condamnat adesea prin organele de propagandă ale variilor partide socialiste. Dintre toate, KPD-ul a derulat cele mai turbate atacuri împotriva capitalismului, punând inclusiv prima conflagrație mondială pe seama sa.

Marea criză economică a dat apă la moară tuturor acestor ofensive și s-a suprapus peste anii terminali ai regimului. Asemeni dușmanilor lor de moarte de la dreapta, comuniștii au criticat și ei corupția sistemului parlamentar. La scurtă vreme după alegerile federale din 1928, în urma cărora SPD-ul rămânea cel mai influent partid din Reichstag, Ernst Thaelmann (16 aprilie 1886–18 august 1944), liderul KPD, susținea o „politică de masă” împotriva „direcției politice fraudulente a sistemului parlamentar”, a prăduirii poporului și anulării drepturilor sale.

Realitatea a fost că nu doar partidele de stânga și de dreapta disprețuiau sistemul Weimar, ci și majoritatea grupurilor antrenate în competiția pentru locul rezervat clasei de mijloc și claselor rurale înstărite. Mâniați de succesivele reevaluări de după hiperinflația acelor ani, creditorii nu și-au mai ascuns nici ei resentimentele. Grupurile de interese, deopotrivă din economie și agricultură, au atacat și ele sistemul. Spre finalul tragicei povești numite Republica de la Weimar, convingerea că „Sistemul” amenința Germania devenise efectiv un loc comun...