Marius Stan

El Greco (sau Domênikos Theotokópoulos) s-a născut în 1541 în Heraklion, pe atunci sub Republica Venețiană, și a murit în Toledo, Spania, pe 7 aprilie 1614. Primii ani și i-a petrecut într-o atmosferă marcată de bilingvism, la confluența dintre Orient și Occident. Se știe despre el că n-a fost niciodată vreun „madonnero”, chiar dacă a frecventat cele mai înfloritoare ateliere de pe insula grecească.Acolo și-a cultivat și stilul și s-a familiarizat cu tehnicile prin care a ajuns la arta Renașterii și manierism.

Nu se cunoaște însă prea mult despre educația timpurie în portul natal, cu excepția faptului evident de a se fi instruit în arta bizantină. Acest bizantinism al picturilor sale timpurii nu avea să fie abandonat nici măcar la apogeul carierei. Părăsind pe atunci colonia italiană numită Creta, a ajuns în „metropola” venețiană în 1567. Următorul deceniu avea să însemne o perioadă intensă de studiu pe tărâm italian.

Fascinat de Tițian (al cărui discipol a și fost), Jacopo Bassano sau Paolo Veronese, El Greco și-a petrecut primii trei ani și jumătate în orașul lagunelor. Din Școala Venețiană, cel care l-a influențat cel mai tare a fost Tintoretto, despre a cărui Crucificare avea să spună că „este cea mai remarcabilă pictură care există astăzi în lume”. Restul anilor săi italieni aveau să-l găsească la Roma, acolo unde a intrat în contact cu intelighenția din jurul cardinalului diplomat Alessandro Farnese.

Se prea poate ca mutarea lui El Greco în Spania, la Toledo, în 1577, să fi fost provocată de dorința de a decora pereții nou-clăditei mănăstiri El Escorial, palatul lui Filip al II-lea de lângă Madrid. Alegoria Sfintei Ligi a reprezentat una din primele ocazii de a-l impresiona pe regele spaniol. În orice caz, această lucrare, la fel ca alte câteva aparținând perioadei spaniole timpurii, ne arată cum El Greco a continuat să folosească surse de inspirație italiene și bizantine.

Încă din prima sa zi în Toledo, grecul a avut senzația consacrării de care se bucură marii pictori; oricum, ceva de care n-avusese parte în Italia. Regele i-a solicitat aproape imediat tablouri imense. Inevitabilele conflicte cu clericii locali nu au fost altceva decât parte din condiția comună a artistului în acele timpuri.

Poate că El Greco nu s-a simțit spaniol (a continuat să citească în greacă și italiană până la sfârșitul vieții), însă spaniolii l-au privit cu siguranță ca pe un conațional. Dacă în poezie l-au numit „ilustrul grec”, a fost și pentru că, în acea etapă a Renașterii, a fi din Arcadia sau din Creta nu însemna puțin lucru. Spaniolii au plătit bani grei pentru pânzele sale și le-au păstrat în biserici, muzee și palate până în zilele noastre.

Nu putem decât să ne întrebăm câte alte țări (regate sau imperii) ar fi păstrat acele tablouri ale lui El Greco, pe altarele lor, în perioada barocă și neoclasică. Cum altfel am putea explica faptul că măicuțele, preoții și chiar țăranii îngenuncheau deopotrivă în fața figurilor spectrale ale lui El Greco. Fără a purta în ele niciun fel de tradiție și fără a anunța vreun „miracol”, tablourile lui n-au făcut decât să exprime sufletul spaniol.

De cealaltă parte, El Greco a sosit în Spania doar cu pensulele sale - adică, un pictor cu pregătire, încă nu un artist. Aici, pe tărâm iberic, a devenit el, de fapt, marele om. Asemeni lui Cervantes, și-a construit o realitate doar a lui, în care posibilitățile au fost nelimitate. Ceea ce caracterizează până la urmă arta lui El Greco este tocmai perfecta conștiință a eșecului formelor aristotelice. Nu formele alcătuiesc sufletul, ci invers. El Greco nu s-a oprit niciodată la tipul convențional.

A luat aceste forme și le-a distorsionat, colorat și înfățișat după cum i-a dictat imaginația. Sunt doar câteva din motivele care aveau să-l transforme pe El Greco, peste secole, într-un fel de semizeu al școlilor de artă. Cu mai bine de patru sute de ani în urmă, el a trăit viața pe care a trăit-o și descris-o Proust. La fel ca pentru grec, și pentru scriitorul francez distorsiunea și interpretarea nu mai sunt licențe ale artei, ci pur și simplu expresii ale adevărului. Pentru Proust, la fel ca pentru El Greco, toate lucrurile au avut cel puțin două realități (sau posibilități).

Această abordare generală a universului a fost resimțită foarte profund în Spania lui Filip al II-lea și a Sfântului Ioan al Crucii. Cărțile despre mistici erau atât de multe în Spania secolului XVI încât a fost nevoie de noi vocabulare pentru neofiți. Într-un anumit sens, fiecare cuvânt al acelor „tehnicieni ai irealului” explică picturile lui El Greco. Există în aceste glosare cuvinte pentru viziuni, contacte sau auzirea unor lucruri care scapă simțurilor comune. Este și motivul pentru care absolut nimeni din Spania nu a avut vreo obiecție față de fosforescența ciudată, față de fâșiile de nori care se sparg mereu într-o altă lume, distensia corpurilor, figurile emaciate ori fantomaticele mâini din pânzele pictorului cretan.

Poate că atunci când a ajuns la Toledo, El Greco știa deja tot ce trebuie știut despre pictură, însă a fost peninsula iberică cea care i-a produs metamorfoza finală, transformându-l dintr-un pictor venețian de mâna a doua într-unul din cei mai mari maeștri pe care i-au avut Spania și, de ce nu, omenirea.Vederea sa asupra Toledo-ului rămâne unul din cele mai evocative peisaje pictate vreodată. Și aici, la fel ca în celelalte tablouri, abordarea arbitrară a topografiei și arhitecturii orașului sugerează că El Greco a folosit realitatea ca pe o continuă transgresiune. Așa a și intrat, de altfel, în Sfânta Ligă a marilor pictori...

Falimentul politicilor economice ale regimului Ceaușescu începuse să fie vizibil încă de la sfârșitul anilor ’70. Pe 2 iulie 1978, cotidianul turc Hürriyet publica un articol despre vizita oficială efectuată de premierul turc, Turgut Özal, în România:

„Din moment ce România dorește să returneze datoria sa externă de 8 miliarde de dolari în 3-4 ani, s-a acordat prioritate exporturilor și s-au limitat importurile, în special bunuri de consum. Pe piața bucureșteană poți găsi cel mult produse autohtone […] În timpul discuțiilor cu Ceaușescu, Özal a observat că președintele pune un accent special pe chestiunile economice și se simte extrem de strâmtorat din cauza datoriei externe”. [sursa: HU OSA 300-60-1, RFE Research Institute, Romanian Unit, Standard of living – Criticism 1978-1986, Box 543, Item. 2600, f. 1.]

Câțiva ani mai târziu, într-un articol din 25 octombrie 1984 apărut în Financial Times, se semnala faptul că România și-a surprins scepticii creditori occidentali prin achitarea unei facturi de datorii în valoare de 1.5 miliarde în primele 9 luni ale anului respectiv. Același articol sublinia însă faptul că prețul adaptării rapide a României a fost o reducere drastică a consumului intern, evidentă din deprimantele cozi la achiziționarea unor produse de bază [sursa: HU OSA 300-60-1, RFE Research Institute, Romanian Unit, Standard of living – General 1980-1989, Box 543, Item. 3200, f. 522.]

În tot acest timp, propaganda oficială marșa pe ideea dezvoltării fără precedent a economiei și creșterii standardului de viață. Spre exemplu, agenția de știri Agerpres furniza cu regularitate materiale despre „situația excelentă” și „în continuu progres” din România: Ana Mureșan—ministrul român al comerțului exterior, declara într-un interviu că, „în anul care trecuse, aceeași perioadă [1980], fiecare familie a putut cumpăra în medie bunuri în valoare de peste 30 de mii de lei, cu 10 mii de lei mai mult decât în 1975. Tendința creșterii și diversificării volumului de bunuri vândute către populație caracterizează de asemenea actuala perioadă”.

În contrast cu raționalizarea de după cel de-Al Doilea Război Mondial, care a durat până în 1954, sistemul de cartele alimentare reintrodus după 1981 ca parte a programului de alimentație rațională a variat considerabil de la un loc la altul, de la o zonă la alta, potrivit principiului „auto-suficienței”.

De la o zonă la alta a țării, în funcție de specificul economic diferit și de capacitatea de producție din zonele respective, în funcție de numărul și profilul socio-economic al populației, acest lucru a însemnat că rațiile de alimente și modelul de cartelare puteau fi ușor variabile. În acest context, putem vorbi de anumite regiuni în care cartelizarea nu constituia expresia cea mai acută a penuriei (nefiind, totuși, cu mult îmbunătățită).

Cartelele din anii ’80 nu garantau și găsirea produselor în galantare. Cantitatea acestora varia de la o lună la alta. O cartelă putea fi folosită doar la un magazin specificat și nu exista un termen precis de valabilitate. În lumina lipsei acute de alimente şi a strictei raționalizări, oferta guvernului român de a trimite pachete cu ajutoare regiunii Ruhr, a părut, după cum semnala un ziar german, cel puţin cinică (vezi numărul Stuttgarter Zeitung din 26 februarie 1988; potrivit unui corespondent Radio Europa Liberă aflat la Bonn pe 26 februarie 1988, un purtător de cuvânt al Ministerului de Externe al RFG confirmase oferta).

Tot în 1987, o cartelă de acest tip, aparținând unei familii de 3 persoane din Brașov, a ajuns în Occident. Cartela indica faptul că alimentele raționalizate în Brașov (oraș care avea un statut cumva preferențial, fiind la acea dată al doilea oraș ca mărime din România și un important centru industrial) au fost în cel mai bun caz minime în intervalul ianuarie–noiembrie 1987. După 15 noiembrie, cantitățile au fost ușor crescute. Pentru Brașov, au fost emise în acel an 120.000 de cartele, iar potrivit anuarului statistic, populația orașului era de aproximativ 300.000 locuitori (Anuarul Statistic al Republicii Socialiste România 1986, Bucureşti, Direcția Centrală de Statistică, 1987, p. 16.)

Cartela era netransferabilă şi, odată pierdută, nu se reînnoia. În dreptul fiecărei luni erau desenate 6 mici pătrate corespunzând următoarelor produse: zahăr, ulei de gătit, făină, mălai, carne şi unt. Un „X” în căsuţa respectivă însemna că produsul acela fusese achiziționat, dar nu se specifica nicio cantitate (ceea ce ne arată că statul comunist nu asigura un minimum). Proprietarul cartelei ajunse în Vest notase pe spate, în detaliu, fiecare achiziție. Deşi cartela aparținea unei familii de 3 persoane, alte surse indică faptul că aceste raţii erau echivalente cu cele pentru o singură persoană. Potrivit unei publicații de limbă maghiară din Novi Sad, cei care veneau din Iugoslavia în România luau cu ei cantități mai mari de pâine pentru a le vinde aici [Magyar Szó (Novi Sad), 16 februarie 1988]

Lipsa acestor produse era întrucâtva suplimentată pe „piața neagră”. Uneori, puteau fi găsiți țărani care, în ciuda restricțiilor, vindeau fructe și legume la oraș. Prețurile erau totuși foarte mari. Chiar mai mari erau prețurile pe piața neagră, acolo unde reapăreau în mod misterios produsele care dispăruseră din magazinele de stat. Cafeaua, ciocolata sau alte produse trimise de rudele din străinătate erau vândute aici la supra-preț. Cei care nu-și puteau permite să cumpere „pe sub tejghea” sau de la țărani, alegeau să fure câte ceva de la fermele de prin împrejurimile orașelor, să gătească în pădure sau să schimbe porcul furat pe alte produse. Avem aici o adevărată strategie a supraviețuirii, pe care fiecare dintre români trebuia să o dezvolte.

Coada devenise un fenomen social în ultima parte a regimului comunist românesc. Astfel de aliniamente interminabile erau marca fiecărui oraș din RSR, fie zi, fie noapte. Oamenii ieșeau din uzine pentru a-și relua locul la aceste cozi, pentru a înlocui rude, copii, pentru a reintra în posesia sacoșelor goale. Populația coborâse în stradă in corpore, informatorii, miliția comunistă puteau astfel să opereze mult mai ușor. Românii deveniseră o masă de manevră docilă, înfometată, preocupată doar de supraviețuirea fizică.

Vânzătorii deveniseră oamenii zilei. Cine avea în familie un gestionar de magazin, de aprozar, sau un vânzător, sau o bucătăreasă de cantină, era fericit. Adevărate rețele subterane au fost create în jurul obsesiei consumiste, iar aceste profesii erau veriga centrală. Solidaritatea, bazată de cele mai multe ori pe un interes foarte precis, funcționa şi ea pe canale dintre cele mai diverse.

Buletinul de Bucureşti devenise un fel de cheie pentru o ușă care dădea într-o lume sensibil mai bună. Cine era din provincie nu putea cumpăra nimic din Capitală. Cum Ceaușescu semna personal aprobările pentru buletinele de Bucureşti, și asta doar dacă aveai un serviciu în acest oraș, varianta cel mai des utilizată a fost cea a căsătoriilor. Foarte mulți rezidenți ai Capitalei ajunseseră să ceară bani celor din provincie, cărora le asigurau prin căsătorie mult râvnitul act de identitate.

Vorbim aici de două realități suprapuse, cea oficială, și cea a „descurcatului cotidian”. Astfel, „creșterea continuă a calității vieții oamenilor muncii” pe care partidul o punea la căpătâiul programului de alimentație rațională și a altor sintagme ideologice se traducea, de fapt, prin foamete și sărăcie lucie. Cuvinte al căror înțeles dureros nu le este străin celor care au trăit în RSR, în anii ’80...