Marius Stan

Karl Popper (1902–1994) a fost campionul absolut al raționalismului critic și un adversar constant al tendințelor autoritare din știință și societate. Cu siguranță, gânditorul britanic născut la Vienna pe 28 iulie 1902 a fost unul din cei mai mari filosofi ai științei din secolul XX și unul din cei mai articulați și influenți critici ai marxismului și societății închise.

S-a născut și s-a educat în capitala austriacă, iar viața lui a fost puternic influențată de conflictele politice care măcinau orașul după Primul Război Mondial. A fost fiul unui avocat de succes, însă mizeria și sărăcia cărora le-a fost martor pe străzile și în cartierele Vienei interbelice l-au împins mai întâi spre socialism (și vremelnic spre comunism). S-a trezit repede din această primă pasiune politică a lui atunci când a văzut cum camarazii comuniști sărbătoreau masacrul unor muncitori ca succes al cauzei lor. Din acest motiv, n-a putut să fie niciodată confortabil cu pasiunea altora pentru sacrificii umane.

Reinterpretând moștenirea progresistă a Vienei fin de siècle, Karl Popper a creionat o nouă viziune a științei și politicii liberale, imaginându-și comunități politice și științifice „utopice” aflate în căutarea adevărului și reformei. A făcut din dezbaterea critică proba de foc a raționalității politice și științifice, centrul noului liberalism. Tratând sfera publică liberă drept condiție sine qua non a societății deschise, el a inovat, de fapt, o temă liberală familiară, pe care o împărtășiseră gânditori într-atât de diferiți precum Immanuel Kant, François Guizot, John Stuart Mill sau chiar Jürgen Habermas.

În Societatea deschisă și dușmanii ei, Karl Raimund Popper a scris practic platforma politică a consensului social-democrat postbelic care a legiferat în favoarea statului bunăstării și s-a mobilizat împotriva comunismului. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, filosoful a optat pentru o alianță liberal-socialistă care să stăvilească fascismul central-european postbelic. S-a îndepărtat de social-democrați atunci când aceștia au căzut pradă tentațiilor colectiviste și stataliste. Gândirea lui a rămas însă sincronă cu social-democrația modernă, eliberată de orice iluzie socialistă și orice istoricism marxist.

Complet desprins de asocierile cu Războiul Rece, liberalismul lui Popper a fost o viziune cosmopolită pentru o eră care ar trebui să privească dincolo de statul-națiune. Cosmopolitismul său se născuse, până la urmă, ca soluție la dilemele identității etnice cu care se confruntau evreii asimilați ai intelighenției vieneze. Societatea deschisă simboliza, la rigoare, visul lor de integrare într-o comunitate care nu miza prea tare pe religie, etnicitate și naționalitate. Spre meritul lui, Karl Popper a refuzat să renunțe la acest cosmopolitism al său atunci când bipolaritatea era la ordinea zilei. A fost aproape singur printre liberalii postbelici care și-au păstrat nezdruncinată încrederea în ordinea juridică internațională.

În pofida unui doctorat și a unei lucrări de mare succes internațional (Logica cercetării, 1934), Popper a predat la un liceu vienez până în 1937, când, anticipând anexarea (Anschluss), a acceptat o poziție universitară în Noua Zeelandă. Avea să-și petreacă următorii nouă ani predând filosofie și scriindu-și faimoasa critică anti-autoritară, Societatea deschisă (1945). Din emisfera sudică s-a întors în Europa, la London School of Economics, a fost făcut cavaler în 1965 și și-a petrecut restul vieții ruminând la problemele filosofice.

Atunci când a murit, în 1994, dispoziția generală printre filosofii profesioniști era clară: Popper avea, în general, dreptate, însă filosofia lui era cumva „demodată”. Adevărul e că mulți s-au grăbit să afirme la începutul anilor ’90 că lumea asistase la sfârșitul istoriei și că critica lui Popper la adresa societăților închise, deși importantă fără îndoială la vremea ei, fusese asimilată complet de gândirea occidentală (sau că ea ar mai avea, eventual, un sens doar pentru democrațiile tinere, aflate în tranziție postcomunistă).

Au trecut aproape trei decenii de la moartea marelui campion al societății deschise și tot atâtea de la entuziasmul general cu care fusese întâmpinat sfârșitul Războiului Rece. O privire atentă la ceea ce se petrece azi cu știința și societatea la nivel global ne oferă însă suficiente argumente pentru a revizita filosofia lui Popper. Treizeci de ani mai târziu, ne regăsim cu toții într-o lume în care fascismul și marxismul sunt din nou în ascensiune, alături de o gamă largă de modele democratice iliberale.

Jocurile Olimpice au reprezentat întotdeauna pentru țările asiatice o dovadă a unei traiectorii istorice pozitive. Pentru Tokyo-ul anilor ’60, normalizarea relaţiilor internaționale ale Japoniei și orientarea către exporturile tehnologice. Pentru Seulul anilor ’80, liberalizarea politică și economică, relații diplomatice și comerț deschis. Pentru Beijingul anilor 2000, abilitatea Partidului Comunist Chinez de a-și menține legitimitatea, precum și capacitatea de a susține un socialism cu caracteristici locale și un produs intern brut în creștere în plină recesiune globală (2008).

Găzduirea Jocurilor de către aceste națiuni asiatice a fost un fel de petrecere de ieșire în lume. Indiferente la șovinismul occidental, și-au dorit mai mereu să-și valideze statutul de atlet meritoriu al olimpismului global, iar în acest context, ceremonia de deschidere a devenit evenimentul central și vectorul mândriei naționale. Adevărate alegorii naționale, aceste ceremonii pun în scenă unul din cele mai stabile mituri moderne: valoarea succesului prin competiție!

Mitul asociat ideii de campion olimpic (ca atlet, în sport, sau simbolic, în capitalismul corporatist ori diplomația internațională) conține predica separației dintre câștigători și învinși. Ceremoniile de deschidere ale olimpiadelor Asiei de Est au implicat largi investiții financiare și proiecte de infrastructură masive, menite a semnala că erau la rigoare proiecte dependente de un stat „olimpic” puternic și centralizat. Fiecare națiune est-asiatică s-a oglindit drept câștigătoare încă de la ceremonia de deschidere: statul era garantul final al succesului național, al bunei înțelegeri internaționale și coeziunii sociale necesară rapidelor schimbări din Japonia anilor ’60, Coreea de Sud a anilor ’80, China anilor 2000.

Ceremonia de deschidere n-a presupus dintotdeauna astfel de resurse financiare, tehnologice și organizatorice. Magnitudinea ascendentă a unor asemenea evenimente orchestrate vorbește însă despre rolul tot mai acut al comercializării, ceva absent în urmă cu 125 de ani. De la reluarea Jocurilor Olimpice în forma lor modernă, în 1896, și până în 1986, atunci când au fost acceptați atleții profesioniști, mișcarea olimpică s-a ghidat pe baza principiilor amatorismului, fair-play-ului și voluntariatului internațional conținute în filosofia relaxat definită a olimpismului.

Pentru părintele mișcării olimpice moderne, Baronul Pierre de Coubertin, olimpismul era o filosofie menită să îmbunătățească pacea, educația interculturală și înțelegerea internațională prin sport. Amatorismul era principala sa teză.

În timpul președinției americane a Comitetului Olimpic (Avery Brundage, 1952–1972), Tokyo a găzduit primele Jocuri Olimpice din Asia, iar impetuosul Brundage a interpretat olimpismul ca fiind strict amatorism și anti-comercialism. Atunci când Seulul a fost ales să găzduiască Olimpiada din 1988, Președintele Comitetului Internațional Olimpic, Juan Antonio Samaranch (1980–2001), vestea noua eră a comercialismului prin transformarea emblemei olimpice în „marfă” și introducerea în competiție a atleților profesioniști.

Următorul, Jacques Rogge (2001–2013), a diversificat din punct de vedere geografic Jocurile și a legat Comitetul Internațional Olimpic de alte organizații non-guvernamentale, extinzând programul astfel încât să cuprindă și Jocurile Olimpice de Tineret. Actualul președinte, Thomas Bach (2013–prezent), este și singurul laureat olimpic (Montreal 1976) dintre cei care s-au succedat de-a lungul timpului la conducerea CIO. Lui îi revine misiunea de a deschide astăzi cea de-a doua Olimpiadă găzduită vreodată de Japonia.

Dat fiind succesul brandului, din ce în ce mai mulți oameni au început să creadă în „sportul olimpic” și mai puțin în „mișcarea olimpică”. Evoluția protocoalelor CIO, comercializarea olimpismului și „revoluția industrială” a tehnologiilor media au permis simbolismul cultural spectaculos al Asiei de Est în timpul ceremoniilor de deschidere. De asemenea, Comitetul Internațional Olimpic monitorizează atent cum anume se achită orașele-gazdă de prevederile contractuale și calendarul competițional în acord cu protocoalele olimpice.

În timpul „programului artistic” al ceremoniilor, multe națiuni-gazdă au inovat enorm spre a-și etala tradițiile culturale. Dimensiunea culturală a acestor evenimente este croită pentru audiențe deopotrivă locale și internaționale. Pentru toate cele trei țări asiatice care au găzduit vreodată astfel de evenimente, Jocurile Olimpice au ajutat la consolidarea rolului statului centralizat, la forjarea solidarității naționale în vremuri de mari transformări sociale.

Este limpede că Olimpiada care debutează astăzi la Tokyo survine într-un context cel puțin la fel de provocator. Nu vorbim, desigur, despre mizele politice și ideologice ale epocii postbelice (incluzând Războiul Rece), ci despre provocările multiple ale unui an pandemic.

Faptul că actualul președinte Bach este el însuși un fost campion olimpic va ajuta, probabil, la concentrarea eforturilor olimpice asupra bunăstării și siguranței delegațiilor și spectatorilor. În același timp, pentru japonezi, va fi testul suprem al rezilienței, adaptabilității și imaginației nipone.

Cum anume va ieși mișcarea olimpică, în ansamblul ei, din aceste provocări, rămâne de văzut. Iar nouă și tuturor celorlalți care așteaptă cu sufletul la gură cel mai mare eveniment sportiv al planetei nu ne rămâne decât să fim uniți—vorba sloganului oficial—prin emoție!