Poeta poloneză Wisława Szymborska s-a născut pe 2 iulie 1923 în Prowent (azi Kórnik), însă și-a trăit cea mai mare parte a vieții la Cracovia, unde este înmormântată (d. 2012). Avea doar șaisprezece ani atunci când a izbucnit cea de-a doua conflagrație mondială și douăzeci și unu când s-a încheiat.

Pe timpul războiului, ca studentă a Universității Jagiellone din Cracovia, a văzut cu ochii ei foametea, teroarea, deportările și exterminarea evreilor și a altor polonezi. Și-a publicat primul volum de poezie abia în 1945, iar prima colecție lirică i-a apărut trei ani mai târziu.

Anii ’50 au fost pentru Wisława Szymborska destul de cenușii și nu a mai produs în această decadă decât două volume. Mai târziu, avea să dezavueze singură aceste poeme, sugerând că ele ar suferi de „exigențele realismului socialist”. Într-o anumită măsură, Szymborska a fost reprezentativă pentru alți poeți ai generației sale—scriitori care își trăiseră copilăria în plin război, vag convinși de dictatele normelor culturale socialiste, apoi, pe măsura trecerii timpului (sfârșitul anilor ’50), dezvoltând un fel de poetică underground menită să eludeze cenzura.

La fel s-a petrecut și cu Szymborska: volumul ei din 1957, Un strigăt către Yeti, nu era altceva decât o despărțire de temele „oficiale”; cu siguranță, una care dădea voce înțelegerii ei eterodoxe asupra istoriei și asupra legăturii dintre umanitate și societate.

Recunoașterea Wisławei Szymborska a venit destul de târziu. Spre deosebire de giganții poeziei poloneze postbelice, Czesław Miłosz, despre care am scris aici data trecută, și Zbigniew Herbert (1924–1998), până în 1996, atunci când i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură, Szymborska nu beneficiase nici măcar de un singur studiu academic (în Polonia sau în străinătate).

Pentru cine o cunoaște însă pe cea care le spunea plantelor, într-o poezie despre tăcerea acestora, că „o conversație cu ele este necesară și imposibilă”, Premiul Nobel a venit, în propriile-i cuvinte, ca o „catastrofă”. În a doua parte a anilor ’90, a continuat să zugrăvească în cele câteva interviuri pentru presă o imagine similară a propriei karme literare. A făcut-o de fiecare dată cu un fel de umor devenit el însuși brand personal.

Chiar și după acest succes (poate neașteptat, dar cu siguranță nu foarte dorit), Szymborska a rămas cu picioarele pe pământ, locuind mai departe în micul ei apartament dintr-o suburbie a Cracoviei. A continuat să-și facă plimbările regulate prin zăpadă, să confecționeze minunate colaje, să mediteze la celelalte catastrofe ale lumii și chiar să dedice o poezie celor care se aruncaseră în disperare din turnurile gemene newyorkeze. Nu i-a plăcut să călătorească și a delegat altora „dezgustătoarele” chestiuni de promovare pentru a-și vedea liniștită de rutină și pasiuni. Cu alte cuvinte, nu s-a purtat defel ca o câștigătoare de premiu Nobel.

Poate că doar spiritele cu adevărat puternice pot rezista asaltului barbar al unui astfel de succes. Wisława Szymborska a respins întreaga ei viață trivializările, pripeala, vodevilul editorial. Rămânând din prima și până în ultima zi o scriitoare, a fost mișcată doar de cuvinte, nu și de consecințele lor. Nu a interesat-o ce se întâmplă cu ceea ce scriem, ce uși deschide textul, pe cine seduce sau ce granițe transgresează. Oricare ar fi catastrofa, a simțit Szymborska, trebuie să ne ținem departe de ea.

Există două tipuri de autori: cei care scriu ceea ce văd, adică totul, totul, totul... și cei care scriu ce simt. Szymborska a aparținut celei de-a doua categorii. Într-o poezie intitulată Gara, Wisława își amintea o călătorie niciodată petrecută: „Ne-sosirea mea în orașul N/ a avut loc la timp”. Este vorba de un voiaj cu mult mai important, guvernat de regulile eterne ale hazardului care înstăpânesc viața.

„Absența mea s-a alăturat gloatei

ce se îmbulzea spre ieșire”.

Pare, într-adevăr, evident că literatura este călătoria! Un tur intertextual peste continente, doar prin răsfoirea câtorva pagini. Pentru modesta poetă, totul se petrece în afara scopului prezenței noastre pe pământ, „în paradisul pierdut al probabilității”...

Czesław Miłosz (n. 30 iunie 1911–d. 14 august 2004) a fost martorul unora dintre cele mai odioase crime ale secolului XX. Născut în urmă cu 110 ani într-un stat baltic, Lituania, care era pe atunci supus autorității țarului rus, Miłosz și-a văzut țara transformată fulgerător dintr-una care abia își obținuse independența într-o anexă a URSS.

Într-un capitol din Gândirea captivă, intitulat sugestiv „Balticii”, el scria:

„Relatarea mea despre țările baltice nu se bazează pe cărți sau reviste. Prima lumină pe care am văzut-o în viață, prima mireasmă a pământului și primul arbore au fost lumina, mireasma și arborele din acele locuri, pentru că m-am născut acolo, într-o familie care vorbea polona, pe malul râului cu nume lituanian. Aceste evenimente sunt pentru mine tot atât de vii ca imaginile citite pe fața și în ochii unor oameni bine cunoscuți”. (trad. Constantin Geambașu)

Același Miłosz, care a demonstrat un curaj nebun în mișcarea de rezistență a Varșoviei și a citit poemul lui T. S. Eliot, The Waste Land, la lumina ghetoului în flăcări, a ajuns mai târziu în exil californian, predând la Berkeley din 1960. Asemeni multora din generația sa, Czesław Miłosz a ieșit din război având încredere doar în propriile experiențe și lecții de viață.

În 1980, în discursul său de acceptare a Premiului Nobel pentru Literatură, spunea că el „n-ar ști să vorbească despre poezie în general. Trebuie să vorbesc despre poezie în relația ei cu anumite circumstanțe de timp și loc”. Criticând—în Gândirea captivă—acele poeme în care Pablo Neruda elogia virtuțile sovietismului, Miłosz insista că l-ar fi crezut pe chilian dacă ar fi vorbit despre ceva pe care să-l știe, însă nu poate face asta câtă vreme Neruda vorbește despre lucruri pe care el însuși le știa la prima mână.

Nu s-a sfiit nicicând să jubileze pe marginea bogatelor sale experiențe, dar a căutat, cel mai adesea, să pună toate aceste experiențe în slujba a ceea ce el credea a fi umanitatea. De altfel, aflat în căutarea unei autodefiniri (vezi Tărâmul nativ, 1958), Miłosz se întreba pe bună dreptate: „Dacă vreau să arăt cum anume este un om care vine din Europa de Est, ce pot eu face decât să povestesc despre mine?”.

Noua religie politică a comunismului este subiect predilect atât în Tărâmul nativ, cât și în Gândirea captivă. Miłosz ne arată aici, printre multe altele, cum anume el și mulți dintre cei mai înzestrați prieteni și contemporani au fost seduși, deși în grade diferite, de răspunsurile ei aparent progresiste. Deși a flirtat el însuși cu comunismul, Czesław Miłosz nu și-a alterat nici măcar o virgulă din propria-i operă cu aceste opțiuni și, în cele din urmă, s-a opus stalinismului.

Probabil că în această atitudine au jucat un rol și influența catolicismului și ostilitatea tradițională a polonezilor față de ruși. Atunci când, în 1945, a fost obligat să-și declare afilierile politice, a ales stânga din mai multe motive. În primul rând, i-a repugnat antisemitismul mișcărilor de dreapta și a considerat că atât șansa lui, cât și colegilor de generație, care scriseseră cu toții pentru publicații clandestine în timpul ocupației germane, ar fi un program socialist calat pe îndreptarea erorilor trecutului și reconstrucție economică.

După război, până în 1951, s-a ocupat cu politica externă poloneză și nu și-a dorit defel să ajungă un emigrant. Tot în Tărâmul nativ ne reamintea de cariera sa postbelică de diplomat la Washington, dar și de ironia inițialelor PD („personal diplomatic”) de pe autoturismul personal, când aceleași litere însemnau pentru atâtea milioane de est-europeni „persoană deportată”. Pesemne că Miłosz se simțea ușor ipocrit în acest rol, unul pe care nu s-a sfiit să-l catalogheze drept o „mascaradă perversă și comică”.

După 4-5 ani de America, s-a întors în Polonia pentru a vedea cu ochii lui „coșmarul stalinist” al acestei țări. A ajuns pentru scurt timp în Franța, în 1951, de unde au urmat ruptura de guvernul polonez și exilul american (avea să revină acasă abia în 1981, într-o perioadă dominată de impetuozitatea Solidarność). Poate că nu întâmplător a ales Franța pentru propriu-i gest apostatic, de vreme ce mentorii săi spirituali, Simone Weil și Oscar Milosz (poet lituanian de limbă franceză și văr îndepărtat), erau legați atât de profund de capitala franceză.

Gândirea captivă a apărut la doar doi ani după ruptura sa totală de Varșovia. Cartea descria cu acribie cum anume s-a ajuns la odiosul compromis politic al scriitorilor și intelectualilor postbelici. Dar cartea vorbea despre cei care crescuseră într-un regim non-comunist și care trebuiseră să se adapteze la un nou univers. Odată cu trecerea timpului, Gândirea captivă a devenit din ce în ce mai relevantă în Occident, mai mult însă ca poveste morală.

Ceea ce i-a condus pe intelectualii din generația lui Miłosz spre comunism a fost un sentiment tripartit al puterii, securității și inevitabilității istorice. Gândirea captivă cartografiază, până la urmă, cum anume ajunge cineva să trăiască din compromis în compromis, până într-acolo încât granița dintre declarațiile publice și convingerile private, dintre propagandă și literatură se estompează...