Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Motto: „Ay, Cuba! Era un strigăt de deznădejde și amuzament și resemnată recunoaștere a unei realități cu prea puțin sens. Ay, Cuba! Ce poți să faci? Așa funcționează absurdul! Dar Ay, Cuba! era și o expresie de mândrie: lucrurile sunt lipsite de sens într-un fel anume, cubanez”—Andrei Codrescu

Înțelesul atribuit homosexualității în Cuba a fost pur și simplu opera istoriei. După ani și ani de lupte de gherilă și crescândă susținere populară, Fidel Castro și adepții săi, în special fratele Raúl și Ernesto Che Guevara, au preluat controlul asupra celei mai mari insule din Caraibe la începutul anului 1959.

Mari amatori de José Martí, Simón Bolívar, Karl Marx, Lenin, Jean-Paul Sartre și chiar Freud, fostul dictator de la Havana și ai săi compañeros nu au practicat de la bun început aderența la vreo ideologie anume, dar au ajuns destul de repede la „religia politică” numită comunism.

De atunci încolo, legăturile cu Uniunea Sovietică au devenit din ce în ce mai strânse, iar cu Statele Unite, din ce în ce mai ostile. La început, regimul Castro a avut câteva realizări notabile în domeniul sănătății publice, educației și egalității economice, însă alianța cu URSS din prima parte a anilor ’60 și afirmarea principiilor marxist-leniniste au avut un efect devastator nu doar asupra unor concepte precum cetățenie și naționalitate, ci și asupra sexualității, timpului liber, plăcerii ori dorinței.

Politica sexuală din Uniunea Sovietică și-a lăsat amprenta asupra Cubei revoluționare. După prima etapă postrevoluționară, când, sub Lenin, homosexualitatea a fost decriminalizată, în 1934, din ordinul lui Stalin, aceasta a fost recriminalizată și pedepsită cu până la 5 ani de închisoare. Pentru bolșevici, era vorba de o „crimă” atât împotriva masculinității, cât și a statului. Sau, cum spunea scriitorul cubanez Guillermo Cabrera Infante, o crimă de „lez-autoritate”.

În iunie 1936, Stalin a declarat avortul ilegal în Uniunea Sovietică și a ridicat familia și heterosexualitatea la rang de idealuri ale noii cetățenii sovietice. Prin urmare, îmbrățișând ideologia bolșevică, Fidel Castro a adoptat, de fapt, așa cum a declarat-o în repetate rânduri în timpul vieții, viziunea ei așa-zis mai „revoluționară” și „științifică” asupra sexualității.

Mulți scriitori cubanezi erau conștienți de faptul că revoluția vine la pachet cu un lexic eficace și o morală viguroasă. Susținând că adevărul istoric se află de partea lui, comunismul instituționalizat a pretins că homosexualitatea, alături de capitalism, va dispărea treptat. Desigur, această „dispariție” i se poate părea prea lentă, și ea poate fi mereu asistată, adică „revoluționată” prin intervenție politică (conștientă și concertată).

Cazul lui Reinaldo Arenas (n. 1943/ Cuba–d. 1990/ New York) rămâne în acest context unul foarte interesant, de vreme ce poetul cuban a aparținut unei generații care s-a format după Revoluția lui Castro din 1959 și a provenit, în contrast cu majoritatea scriitorilor locali, dintr-un mediu rural sărac. În datele vremii, Arenas ar fi trebuit să reprezinte Omul Nou cubanez pentru care fusese înfăptuită revoluția și de pe urma căreia ar fi trebuit să aibă numai de câștigat.

Problema lui Arenas, problema Cubei față de minoritățile sexuale datează de dinainte de Revoluție. Moștenirile culturale combinate, africane și hispanice deopotrivă, au produs acolo o societate recunoscută—chiar și după standarde latino-americane—pentru machismul ei. Această inhibare morală a funcționat cel mai puternic tocmai în acele zone rurale precum Holguín, unde se năștea, pe 16 iulie 1943, Reinaldo Arenas.

Avem aici unul din motivele pentru care minoritățile sexuale cubaneze au tins să migreze mereu către capitala Havana, așa cum a făcut Arenas însuși după 1959, căutând să scape din ghearele precarității familiale. Problema este că insulari precum Arenas, care văzuseră Revoluția ca pe o șansă de a se rupe de morala represivă a societății cubaneze tradiționale, au descoperit, în chip tragic, cum noul regim era tocmai garantul impunerii acelor valori pe care ei la abhorau. Cazul lui Arenas a reprezentat o dublă amenințare pentru guvernul revoluționar, pentru că originea lui „sănătoasă” infirma cumva echivalarea oficială a homosexualității cu decadența burgheză a vechiului regim condus de Fulgencio Batista.

Reinaldo Arenas a avut o viață tragică, presărată cu doar câteva momente de succes și fericire. A fost mai întâi hărțuit de regimul Batista, apoi de guvernul revoluționar al lui Castro, în timpul căruia a și fost închis iar manuscrisele i-au fost distruse. A reușit să părăsească insula abia în august 1980, alături de alte mii de refugiați cubanezi, prin portul Mariel, către Miami. Un an mai târziu, s-a mutat la New York, unde a fost apreciat ca unul din cei mai talentați tineri scriitori latino (deși îi apăruse în Cuba o singură carte, în 1967, Cântând din fântână, cu reeditarea interzisă în 1968).

Tot aici, în marele oraș al exilului său, Arenas avea să se sinucidă în dimineața zilei de 7 decembrie 1990, după o îndelungă luptă cu virusul HIV și o meticuloasă planificare: o scrisoare către poliție, elucidând circumstanțele, și o alta către colonia de exilați cubanezi din Miami, îndemnându-i să continue lupta împotriva lui Fidel Castro.

Scriindu-și mare parte din operă în exilul american, Arenas și-a descris în detaliu persecutarea pe motive de orientare sexuală și a observat cum în societatea cubaneză domnește o feroce cultură masculinizată care tinde să suprime alte influențe (în special din zona artei, genurilor și sexualității, pe care le asociază cu feminitatea).

Asemeni altor scriitori marcați de traumă, Arenas a folosit și el o abordare de tip testimonial pentru a mărturisi despre un trecut confiscat. Scriitura lui poartă povara copleșitoare a unor evenimente devastatoare din punct de vedere psihologic. În acest sens, ceea ce-a făcut Reinaldo Arenas a fost să remodeleze memoria culturală a acestor evenimente printr-un accent mai apăsat pe autenticitatea artistului și supraviețuire, prin revizitarea—imaginară și pur emoțională—a unor contexte simptomatice pentru marea traumă cubaneză.

Asemeni imnului pe care l-a născut, La Marseillaise, Revoluția franceză a avut o viață universală și una particulară. Revoluția aparține, desigur, tuturor, dar este până la urmă Revoluția franceză. În aspectul ei universal, Revoluția a produs Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, tricolorul revoluționar, imaginea simbolică a Libertății precum și sentimentele de libertate, egalitate și fraternitate. În acest sens, ea a servit ca paradigmă și inspirație pentru toate revoluțiile ulterioare (cel puțin până când Internaționala a înlocuit Marseilleza).

Fațeta națională a Revoluției ni s-a arătat în consolidarea și întărirea statului francez la a cărui naștere a contribuit, precum și în nemiloasa exterminare a dușmanilor reali ori imaginați. Tricolorul a devenit primul drapel național; imaginea feminină a Libertății a beneficiat de o „rebotezare” galică (Marianne). Realmente, cele două vieți ale Revoluției franceze s-au născut împreună în 1789 și tot împreună au rămas de atunci încolo.

Atunci când englezii și-au decapitat suveranul în 1649, regicizii erau convinși de rechizitoriul lor împotriva lui Carol I, unul care avea să fie tradus ulterior în termenii disprețului său pentru drepturile moștenite ale englezilor. Aceleași drepturi moștenite au trecut Atlanticul în Virginia și Massachusetts și au pus în cele din urmă bazele revoltei și secesiunii împotriva unui alt rege britanic, deși până la acea dată începuseră deja să fie numite „drepturi inalienabile”.

Așa cum o spune și Declarația de Independență (1776), guvernele sunt instituite pentru a securiza aceste drepturi, iar legitimitatea li se bazează tocmai pe abilitatea lor de a face acest lucru. Pe cale de consecință, pentru a justifica „separația” și transferul de legitimitate de la Coroana Britanică la cele câteva state, documentul fondator al Statelor Unite ale Americii conține o lungă listă a fiecărui abuz specific.

Thomas Jefferson trăia la Paris în 1789, ca reprezentant american, atunci când mulțimea dezlănțuită lua cu asalt închisoarea Bastiliei. Așa cum spunea și istoricul francez Georges Lefebvre (1874–1959) în The Coming of the French Revolution, parizienii se adunaseră în afara zidurilor cerând distribuirea armelor din depozitele închisorii spre a se apăra de o zvonită mișcare a trupelor regaliste, în capitală și în jurul acesteia.

Când reprezentanții care merseseră înăuntru să negocieze cu comandantul Bastiliei au întârziat să reapară, mulțimea și-a imaginat o altă trădare și a luat cu asalt fortăreața, distrugând-o. A doua zi, pe 15 iulie, căutând să se protejeze de o anticipată contrareacție, parizienii l-au ales pe veteranul Revoluției americane, Marchizul de La Fayette, să organizeze noua Gardă Națională. Culorile pe care acesta le-a ales au fost roșu și albastru (culorile Parisului), separate de alb (culoarea regelui).

Faptul că revoluționarii parizieni n-au văzut nicio contradicție în a accepta culoarea regelui într-o alianță simbolică cu celelalte indică situația complicată din Franța în primăvara și vara anului 1789. Speranța și frica au dictat cursul evenimentelor. Convocarea Stărilor Generale, prima după 1614, a reprezentat o sursă de speranță și prima posibilitate de a exprima public revendicările, în special în chestiuni fiscale. În același timp, a existat aproape de la început teama că aristocrația curții ar putea să răstoarne situația (și procedurile).

Construit înainte ca lucrurile să se petreacă, mitul conspirației aristocrate a acaparat imaginația publică și a ghidat Revoluția de la început la sfârșit. Denumirea de Adunare a Stărilor Generale era un mod de a trasa o linie de demarcație între cei care susțin corpul reprezentativ și ceilalți, a căror loialitate era pentru casta lor și nu pentru „națiune”. Caracteristică pentru progresul Revoluției, aceasta a fost și prima dintr-o serie de manevre simbolice menite să eticheteze și flancheze „inamicul”.

Faimoasa diatribă a lui Edmund Burke împotriva Revoluției (Reflecții asupra Revoluției din Franța), apărută în noiembrie 1790, țintea tocmai principiile ei universale. „Ei resping experiența drept înțelepciune a neștiutorilor de carte”, se plângea Burke. Temându-se de implicațiile doctrinei universaliste a Revoluției, Burke n-a văzut că ea fusese legată de ideea de națiune (cu cât mai strânsă legătura, cu atât mai intransigentă doctrina).

În orice caz, evaluarea lui Burke s-a pliat perfect pe fricile prevalente în Franța la acea dată. Ea a dat o formă literară conspirației de peste granițe. Emigrația aristocratică a făcut presiuni pe lângă alte conduceri europene spre a interveni în favoarea regelui, însă fără prea mult succes. Franța avea să declare război Austriei în aprilie 1792 ca măsură preventivă împotriva unei anticipate invazii. Facțiunile locale aveau motive diferite pentru a susține o astfel de mișcare: unii au crezut că o victorie modestă ar ajuta la reinstituirea regelui într-o monarhie constituțională. Regele însuși a sperat că o înfrângere l-ar ajuta să recâștige puterea. Alții au văzut în asta ocazia de a ajunge în poziții de putere pe valul entuziasmului popular. Maximilien de Robespierre, care nu era încă într-o astfel de poziție, s-a situat împotriva declarației de război, pe care a considerat-o, de asemenea, o conspirație.

În cele din urmă, războaiele revoluționare care au acaparat restul decadei au dat un impuls dorinței de a aboli diferențele și uni națiunea. Imaginata conspirație a devenit realitate, implicând un război pe două fronturi: la granițe, împotriva armatelor contrarevoluționare austriece, prusace, olandeze și britanice; în Paris și în provincii, împotriva contrarevoluționarilor dinăuntru. Nu era defel o chestiune ușoară. Condițiile materiale ale unui război extern și-au pus amprenta asupra prețurilor alimentelor și altor nevoi de bază. Războiul civil a izbucnit în mai multe regiuni, de notorietate rămânând conflictul din Vendée.

Pe de altă parte, toate aceste semne evidente de disensiune au realimentat mișcarea pentru identificarea națiunii suverane și autentice. Adunarea Legislativă Franceză, votată alături de Constituția din 1791, a pavat calea către Convenția Națională, cea care, un an mai târziu, avea să-l condamne pe rege. La o lună după declanșarea Terorii, aceeași Convenție a adoptat un nou calendar—un alt gest simbolic către un nou început și o nouă (și singulară) identitate.

Teroarea a dus strânsa legătură dintre drepturi și națiune până în punctul ruperii. Aristocrații erau insuficienți ca referință. Mulți dintre ei fugiseră sau căzuseră sub ghilotină. Comploturile ce trebuiau deslușite erau acum de o cu totul altă natură, de vreme ce „ai noștri” puteau fi, de fapt, „ai lor”. Odată ce această diferență a fost expusă, moartea a devenit singura sentință posibilă—în fapt, o trecere de la națiune, cu mantaua ei de drepturi protectoare, la sălbăticie, unde nu există drepturi, ci doar putere. Dar Teroarea s-a isprăvit singură atunci când o teamă a înlocuit-o pe alta și termidorienii (27 iulie 1794) le-au aplicat lui Robespierre și Saint-Just o lovitură fatală. Alte nouăzeci de capete au căzut în două zile, redefinind apartenența națională.

Coșmarul lui Burke se prea poate să se fi întrupat, însă atunci când armiile drepturilor naturale au mărșăluit de-a lungul Europei, a fost sub stindardul lui Napoleon și învelit în tricolor. Lupta pentru reprezentare națională a fost în cele din urmă rezolvată în singurul mod posibil, adică printr-o singură persoană. Ideea că drepturile omului rezidă în națiune a oferit o justificare (dacă aceasta ar mai fi fost necesară) cuceririlor napoleoniene. Atunci când Hegel l-a văzut pe Împărat mărșăluind prin Jena în ajunul victoriei sale acolo, el n-a zărit un cotropitor comandant francez, ci „spiritul lumii călare”...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG