Marius Stan

În primăvara anului 1948, regizorul suedez Ingmar Bergman (n. 14 iulie 1918–d. 30 iulie 2007) își muta familia într-un apartament cu cinci camere din suburbiile Göteborgului. La acest moment al carierei sale (avea aproape treizeci de ani), regizase patru pelicule mediocre, scrisese scenarii pentru altele trei (mai de succes) și intra în al treilea an ca director al Teatrului Civic din oraș.

Acea familie îi conținea pe a doua lui soție, Ellen, fiica lor, Eva, și fiul Jan, precum și pe gemenii nou-născuți Anna și Mats. În Plus, Lena, fiica pe care Bergman o avea din prima căsătorie, locuia tot cu ei, pentru că mama acesteia, Else, era internată într-un sanatoriu de tuberculoși. Ellen și Ingmar se certau adesea din cauza banilor. Tot la ei s-au mutat și mama lui Ellen și un frate pe jumătate vitreg, pentru că tatăl vitreg al soției lui Ingmar tocmai se sinucisese, lăsând în urmă o mulțime de datorii.

Din autobiografia lui Bergman, Lanterna magică, reiese că regizorul a reacționat cu un fel de energie specifică în fața situației domestice dificile: a continuat să se îngroape în muncă, așa cum o făcuse dintotdeauna, scriind cu furie scenarii pentru teatru și film, editând manuscrise. Și-a închiriat, de asemenea, o cameră în Stockholm, unde putea face amor cu cine dorea. „N-am fost fericit în Göteborg”, spunea el. „Teatrul de acolo era o lume atât de limitată!”.

Cineva s-ar putea mira, pe bună dreptate, de un astfel de limbaj prozaic. „Obsedat de sexualitatea care m-a forțat la o infidelitate constantă”, mărturisea Bergman, „eram chinuit de dorință, teamă, angoasă și conștiință vinovată”. Ce facem însă cu un om „forțat”? Conștiința îi era încărcată, dar niciodată într-atât de mult încât să-l facă să se schimbe.

Bergman nu exprimă nicăieri vreo remușcare sau vreun interes pentru autoanaliză, deși admite ici colo un fel de culpă a sinelui timpuriu. Spre deosebire de protagoniștii filmelor sale, regizorul pare până la urmă detașat: „Mi-am dorit atât de mult să fiu Prospero”, spunea tot el, cât se poate de firesc, „și am sfârșit prin a fi precum Caliban”.

Probabil că același Caliban l-a împins și spre un scenariu conjugal tumultuos. S-a căsătorit cu Else Fisher în 1943, pe care a părăsit-o pentru Ellen Lundström, în 1945, pe care a părăsit-o pentru Gun Hagberg în 1951, pe care a părăsit-o pentru Harriet Andersson în 1952, pe care a părăsit-o pentru Bibi Andersson în 1955, pe care a părăsit-o pentru pianista estonă Käbi Laretei în 1959, pe care a părăsit-o pentru Liv Ullmann în 1965, care l-a părăsit ea însăși și a fost apoi înlocuită în viața regizorului de Ingrid von Rosen, începând din 1971 și până la moartea acesteia.

Multe din aceste femei erau artiste și performere ca el, dansatoare, coregrafe, jurnaliste, actrițe sau pianiste. Câteva și-au părăsit soții și copiii pentru a se mărita cu Bergman. Multe i-au făcut și copii, vreo nouă la număr. Soțiile și amantele au părut a fi rămas toate în relații cordiale cu Bergman, chiar și după divorțuri și separări. În ceea ce-l privește pe regizor, a trăit cu o anumită uluială admirativă „splendida furie” a Gunei Hagberg, pe care „n-o mai văzuse până atunci”, când aceasta i-a descoperit aventura extraconjugală cu Harriet Andersson.

Nu știm cât anume a putut iubi Bergman, sau ce altceva a mai putut simți în afară de dorință carnală. Prin 1950, explicând diferența dintre cele două vocații ale sale, regizorul spunea că teatrul este „precum o soție loială”, iar filmul, „o mare aventură, amanta costisitoare și exigentă”—„le venerezi pe ambele, fiecare în felul ei”. Probabil că soțiile și metresele lui Bergman au știut toate acest lucru. Probabil că adevărata lui pasiune a fost munca, nu ele. N-a simțit nicio remușcare la sfârșitul vreunei relații și le-a încheiat întotdeauna într-un stil autosuficient („Nu mai aveam a ne spune nimic”).

Femeia preferată a lui Bergman, soție sau amantă, era „non-nevrotică”. Pentru el, a spune asta despre cineva reprezenta elogiul suprem, opusul vinovăției. În 1949, călătorind la Paris cu Gun Hagberg pentru câteva luni de extaz liber, Bergman o descria în culorile femeii sale perfecte:

„Nu știa nimic despre ea însăși, nu era interesată, înfruntase viața deschis, fără protecții și intenții secundare, realist și netemător. Își ignora ulcerul de stomac, care se inflama periodic […] N-o deranja relația sterilă cu soțul ei; toate căsniciile se acresc mai devreme sau mai târziu și un pic de ajutor salvează viața sexuală. Nu se gândea nici la recurentele ei vise neplăcute; probabil mâncase ceva care nu i-a priit sau băuse prea mult. Viața era factuală și magnifică. Ea era irezistibilă”.

Pare aproape ciudat cum această descriere i se potrivește lui Bergman însuși, sau cel puțin celui care și-ar fi dorit să fie, persoana adoptată de regizor, masca lui ca autobiograf. „Non-nevrotic” este ceea ce și-a dorit Bergman pentru toate personajele sale și toate lucrurile care i s-au părut imposibile în căsnicii, sau pe care nu le-a simțit în copilărie și pe care n-a reușit să le simtă ca tată și soț, s-au întrupat pentru el în siguranța posibil iluzorie dar plăcută a cinemaului.

Pentru el, cuvintele și expresiile faciale au conținut mereu o ambivalență. Din acest punct de vedere, autobiografia lui Ingmar Bergman rămâne doar o revelație incompletă a marelui său conflict interior...

Karl Popper (1902–1994) a fost campionul absolut al raționalismului critic și un adversar constant al tendințelor autoritare din știință și societate. Cu siguranță, gânditorul britanic născut la Vienna pe 28 iulie 1902 a fost unul din cei mai mari filosofi ai științei din secolul XX și unul din cei mai articulați și influenți critici ai marxismului și societății închise.

S-a născut și s-a educat în capitala austriacă, iar viața lui a fost puternic influențată de conflictele politice care măcinau orașul după Primul Război Mondial. A fost fiul unui avocat de succes, însă mizeria și sărăcia cărora le-a fost martor pe străzile și în cartierele Vienei interbelice l-au împins mai întâi spre socialism (și vremelnic spre comunism). S-a trezit repede din această primă pasiune politică a lui atunci când a văzut cum camarazii comuniști sărbătoreau masacrul unor muncitori ca succes al cauzei lor. Din acest motiv, n-a putut să fie niciodată confortabil cu pasiunea altora pentru sacrificii umane.

Reinterpretând moștenirea progresistă a Vienei fin de siècle, Karl Popper a creionat o nouă viziune a științei și politicii liberale, imaginându-și comunități politice și științifice „utopice” aflate în căutarea adevărului și reformei. A făcut din dezbaterea critică proba de foc a raționalității politice și științifice, centrul noului liberalism. Tratând sfera publică liberă drept condiție sine qua non a societății deschise, el a inovat, de fapt, o temă liberală familiară, pe care o împărtășiseră gânditori într-atât de diferiți precum Immanuel Kant, François Guizot, John Stuart Mill sau chiar Jürgen Habermas.

În Societatea deschisă și dușmanii ei, Karl Raimund Popper a scris practic platforma politică a consensului social-democrat postbelic care a legiferat în favoarea statului bunăstării și s-a mobilizat împotriva comunismului. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, filosoful a optat pentru o alianță liberal-socialistă care să stăvilească fascismul central-european postbelic. S-a îndepărtat de social-democrați atunci când aceștia au căzut pradă tentațiilor colectiviste și stataliste. Gândirea lui a rămas însă sincronă cu social-democrația modernă, eliberată de orice iluzie socialistă și orice istoricism marxist.

Complet desprins de asocierile cu Războiul Rece, liberalismul lui Popper a fost o viziune cosmopolită pentru o eră care ar trebui să privească dincolo de statul-națiune. Cosmopolitismul său se născuse, până la urmă, ca soluție la dilemele identității etnice cu care se confruntau evreii asimilați ai intelighenției vieneze. Societatea deschisă simboliza, la rigoare, visul lor de integrare într-o comunitate care nu miza prea tare pe religie, etnicitate și naționalitate. Spre meritul lui, Karl Popper a refuzat să renunțe la acest cosmopolitism al său atunci când bipolaritatea era la ordinea zilei. A fost aproape singur printre liberalii postbelici care și-au păstrat nezdruncinată încrederea în ordinea juridică internațională.

În pofida unui doctorat și a unei lucrări de mare succes internațional (Logica cercetării, 1934), Popper a predat la un liceu vienez până în 1937, când, anticipând anexarea (Anschluss), a acceptat o poziție universitară în Noua Zeelandă. Avea să-și petreacă următorii nouă ani predând filosofie și scriindu-și faimoasa critică anti-autoritară, Societatea deschisă (1945). Din emisfera sudică s-a întors în Europa, la London School of Economics, a fost făcut cavaler în 1965 și și-a petrecut restul vieții ruminând la problemele filosofice.

Atunci când a murit, în 1994, dispoziția generală printre filosofii profesioniști era clară: Popper avea, în general, dreptate, însă filosofia lui era cumva „demodată”. Adevărul e că mulți s-au grăbit să afirme la începutul anilor ’90 că lumea asistase la sfârșitul istoriei și că critica lui Popper la adresa societăților închise, deși importantă fără îndoială la vremea ei, fusese asimilată complet de gândirea occidentală (sau că ea ar mai avea, eventual, un sens doar pentru democrațiile tinere, aflate în tranziție postcomunistă).

Au trecut aproape trei decenii de la moartea marelui campion al societății deschise și tot atâtea de la entuziasmul general cu care fusese întâmpinat sfârșitul Războiului Rece. O privire atentă la ceea ce se petrece azi cu știința și societatea la nivel global ne oferă însă suficiente argumente pentru a revizita filosofia lui Popper. Treizeci de ani mai târziu, ne regăsim cu toții într-o lume în care fascismul și marxismul sunt din nou în ascensiune, alături de o gamă largă de modele democratice iliberale.