Schimbările care s-au petrecut după moartea lui Stalin au fost accelerate de faimosul Congres al XX-lea al PCUS, când, pe 25 februarie 1956, în fața unei audiențe stupefiate, Nikita Hrușciov a expus monstruoasele crime staliniste, în special persecutarea cadrelor de partid și de guvernământ, decimarea elitei Armatei Roșii, slaba pregătire pentru atacul lui Hitler din iunie 1941, sinistra „Afacere Leningrad” și multe altele. Aceste lucruri fuseseră de ceva vreme criticate de Troțki și alți anti-staliniști, și erau bine știute în Occident. Chiar și așa, condamnarea atrocităților lui Stalin (în realitate, doar unele dintre ele, de vreme ce Hrușciov nu a atins și ororile colectivizării, înscenările judiciare din anii 1930, inclusiv procesele-spectacol de la Moscova sau exterminarea foștilor membri ai Comitetului Antifascist Evreiesc) n-a fost niciodată recunoscută, nemaizicând asumată din perspectivă oficială comunistă. Păcate de neiertat în cultul stalinist erau acum denunțate de cea mai autorizată voce a comunismului global: Primul Secretar al Comitetului Central al PCUS.
În Raportul său secret, document întocmit de fapt de o comisie condusă de veteranul ideolog de partid Piotr Pospelov, Hrușciov admitea existența unui mult timp negat „testament” al lui Lenin, în care fondatorul bolșevismului avertizase partidul despre cruzimea excesivă a lui Stalin și comportamentul său potențial distructiv. Ceea ce sovieticii s-au limitat a defini drept „cultul personalității” lui Stalin a fost, de fapt, consecința tragică, dar nu mai puțin logică, a unui sistem inuman, bazat pe instituții despotic-autoritare structural ostile regulilor democrației tradiționale, o ordine socială pentru care teroarea ideologică și cea polițienească au reprezentat principalele mijloace de legitimare politică, precum și de reproducere economică, politică, socială și culturală.
În mod logic, Congresul XX al PCUS a afectat dramatic relațiile Moscovei cu sateliții ei. Atacând anii lui Stalin ca lider al partidului, Hrușciov punea implicit în chestiune supremația Moscovei în cadrul mișcării internaționale. Într-adevăr, multe partide comuniste - chinez, francez, italian, albanez și român - au început să se uite cu alți ochi la politicile sovietice. Mai mult, până prin perioada lui glasnost și perestroika, comuniștii francezi au preferat să conteste autenticitatea Raportului Secret și l-au numit „raportul atribuit lui Hrușciov”.
Delegația română la Congresul XX a fost condusă de Gheorghiu-Dej și i-a inclus pe membrii Biroului Politic Miron Constantinescu, Iosif Chișinevschi și Petre Borilă. Mai multe detalii privind discuțiile dintre membrii delegației PCR pot fi găsite și în cartea lui Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej (București: Editura Fundației Culturale Române, 2000). Au fost tocmai acele timpuri turbulente cele care l-au apropiat foarte tare pe Gheorghiu-Dej de Petre Borilă, pe care îl includea în cercul intim, locusul în care toate chestiunile secrete erau analizate și deciziile fatale luate. Am aflat de la Mircea Răceanu o mulțime de informații cu privire la relația dintre Dej și Borilă, pentru că el crescuse în URSS împreună cu fiul lui Borilă, Iuri, și pentru că mama lui, Ileana, membră CC între 1955–58, era prietena apropiată a uneia din soțiile lui Borilă, Ecaterina.
În mod evident, delegația nu putea anticipa că o astfel de bombă avea să explodeze. Nu este deloc greu să ne imaginăm că Gheorghiu-Dej, fără îndoială un stalinist autentic, nu a fost deloc entuziasmat de critica severă la adresa fostului lider sovietic. Potrivit lui Miron Constantinescu, Gheorghiu-Dej a fost profund marcat de revelațiile din Raportul Secret al lui Hrușciov. În ochii lui Dej, prin denunțarea idolului comunismului mondial, Hrușciov comitea o gafă istorică. În acest sens, liderul român împărtășea cu Mao Zedong și Maurice Thorez disprețul pentru „senzaționalismul” lui Hrușciov. Istoricul Georges Haupt a publicat în Revue française des sciences politiques (august 1968), un foarte bun articol despre geneza conflictului sovieto-român.