Vladimir Tismăneanu

Embed Răspândește

Originile catastrofei. Ispita radicalismului utopic

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:05:20 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

Cred că ar fi, într-adevăr, bine să știm ce a fost (ce este) marxismul, cum s-a petrecut metamorfoza sa în leninism și cu ce consecințe. Ar fi util să-i (re)citim pe Aron, Popper, Berdiaev, Hayek, von Mises, Robert C. Tucker, Leszek Kołakowski, Boris Souvarine, Robert Conquest, Sidney Hook, Milovan Djilas, Adam Ulam, Alain Besançon, Martin Malia, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Ágnes Heller, Waldemar Gurian, Eric Voegelin, Robert Service, Archie Brown, Aleksandr Iakovlev, Georges Nivat, Pierre Manent, Andrzej Walicki. Să o recitim pe Monica Lovinescu. Să-i recitim pe Orwell, Koestler, Istrati, Silone, Soljenițîn, Grossman, Camus. Să recitim Cartea Neagră a comunismului.

Am mai recomandat și în trecut monumentala lucrare a profesorului André Liebich, de la Institut de Hautes études Internationales din Geneva, apărută inițial la Harvard University Press, în 1997, De pe celălalt țărm: Social-democrația rusă după 1921. Publicată în traducere românească în 2009 la CA Publishing din Cluj, lucrarea este o splendidă analiză a itinerariului politic și intelectual al menșevismului, principalul adversar, nemesisul leninismului în cadrul social-democrației ruse. Un volum care ar trebui citit de cât mai mulți studenți la filosofie, istorie, științe politice, sociologie.

Titlul cărții este inspirat din Herzen, revoluționarul rus despre care Isaiah Berlin a scris pagini de o mare acuratețe și sensibilitate. Pisarev, Ogariov, Bakunin, Herzen, Marx au devenit personajele trilogiei lui Tom Stoppard, The Coasts of Utopia. Herzen, iubind umanitatea, iubind o revoluție precum o ademenitoare, fascinantă nălucă pentru care merita făcut orice sacrificiu, ambivalent, ambiguu, sfâșiat între comandamentele abstracțiilor filosofice și imperativele responsabilităților concrete: „Mai bine să pieri odată cu revoluția decât să cauți refugiu în azilul contrarevoluției”. Într-adevăr, țărmurile și costurile Utopiei…

Menșevicii (Martov, Akselrod, Lieber, Dan, Nikolaevski) au fost printre primii care au intuit și au denunțat potențialul totalitar al bolșevismului. Au făcut-o sistematic, cu argumente teoretice și practic-politice, începând de la marea schismă din 1903. Bolșevismul era o reîncarnare a iacobinismului, grefat firește pe neceaevism, pe filosofia nihilista a fanatismului organizațional (în realitate un Tkaciov, în literatură, Șigaliov, personajul dostoievskian din Demonii). Menșevismul era un fel de neo-girondinism. Pentru maximaliștii bolșevici, menșevicii erau „obiectiv” renegați și trădători. Păcatul lor capital era tocmai moderația (desigur, în interiorul paradigmei social-democrate), un viciu impardonabil din perspectivă leninistă. Faimoasa „îndrăzneală” a fondatorului bolșevismului consta tocmai în forțarea cursului unei Istorii absolutizate, fetișizate, proiectată pe post de divinitate. Eruditul studiu al istoricului elvețian de origine poloneză oferă o antologie memorabilă a reacțiilor menșevice în raport cu strategiile leniniste, apoi staliniste, de a distruge orice urmă de libertate. Cât privește forma mentală bolșevică, sugerez extraordinara carte a lui Danilo Kiš, kafkiană și borgesiană în același timp, Criptă pentru Boris Davidovici, apărută la Polirom în 2009, cu o zguduitoare prefață de Adriana Babeți.

În 1917, Martov și ceilalți exponenți ai direcției menșevice s-au opus puciului leninist, l-au blamat drept aventurist, convinși fiind că se va ajunge inevitabil la despotism birocratic și la exterminism social. Viziunea menșevicilor despre partid și revoluție era antipodic opusă celei leniniste (aceasta din urmă îl avea drept campion, după 1917, pe proaspăt convertitul la bolșevism Lev Davidovici Troțki). Au repudiat cultul violenței istorice. Nu au crezut în valențele sale purificatoare. În anii ’20 și ’30, menșevicii din exil (cei rămași în URSS au fost nemilos prigoniți, arestați, deportați, lichidați) au identificat atributele comune ale dictaturilor de tip comunist și fascist, deci substanța totalitară a radicalismelor utopice contemporane. Revista lor, Sotialisticesckii Vestnik, a fost o tribună a rezistenței anti-totalitare. Fără a-i idealiza pe menșevici, trebuie recunoscut devotamentul lor pentru un tip de socialism anti-autoritar care nu se confundă cu Gulagul. Era o poziție înrudită cu socialismul liberal preconizat de Carlo Rosselli (1899—1937), antifascistul și anticomunistul italian ucis la Paris de agenții poliției secrete mussoliniene. O iluzie? Foarte probabil, însă o iluzie pe care bolșevicii au făcut tot posibilul pentru a o aneantiza.

Embed Răspândește

Sistemul delațiunii universalizate

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:05:54 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

Tânăr sociolog fiind, lucrând la ceea ce se numea Laboratorul de Cercetări Sociologice Urbane al Municipiului București (devenit, prin succesive transformări, actualul CURS), mi-a fost dat să mă întâlnesc cu un domn în aparență perfect respectabil, cu interese culturale remarcabile și cu o conversație intelectuală sclipitoare. Făcuse ani grei de pușcărie. Un frate, se șoptea, murise ucis în represiunea anti-legionară din timpul lui Carol al II-lea. Personajul, s-a aflat apoi din transmisiunile lui Virgil Ierunca de la Europa Liberă, participase activ la monstruoasa re-educare de la Pitești. Unul dintre cele mai sinistre capitole ale „poemului pedagogic” al comunismului, victima devenită călău. Când l-am cunoscut eu, habar n-aveam de acele tenebroase pagini din biografia sa. Îl priveam ca pe un posibil mentor: era la curent cu tot ce apărea interesant în sociologie, cunoștea celebrități intelectuale, scria elegant și alert. Comparat cu atâția brontozauri din universul tot mai irespirabil al științelor sociale, părea o lumină. Îmi amintesc că ne plimbam pe Calea Victoriei și m-a întrebat dacă este normal ca nomenklatura din România să beneficieze de condiții atât de luxoase de locuire. „Dragă Volo, uită-te în Ungaria, nu-i oare mai firesc stilul de viață neostentativ al bonomului Kádár?” Nu-mi amintesc ce i-am răspuns: probabil că l-am aprobat, aveam 23 de ani și nu înțelegeam prea bine în ce lume mizerabilă trăiam. Am aflat apoi că personajul era știut ca informator. Delatorul se pretindea colegul tău de încredere, partenerul de frământări, de insatisfacții, de revoltă morală. După care se întâlnea cu ofițerul și preda, contra cost, nota informativă. În cazul său, schizofrenia indusă de sistem era perfectă.

Nu era vorba doar de oameni șantajabili, foști deținuți ce cunoscuseră supliciile interogatoriilor, temnițelor și lagărelor comuniste. Scriind despre urmărirea lui C. Noica, Gabriel Liiceanu amintea cazul unuia dintre principalii delatori din jurul autorului Rostirii filosofice românești, redactorul-șef al Revistei de Filosofie. În dosarul meu de Securitate, primit de la CNSAS în iunie 2006, am găsit o notă informativă semnată „Costin” al cărei autor este indubitabil cel care, în anii ’70, era consilierul lui Mihnea Gheorghiu pe probleme de sociologie la Academia de Științe Sociale și Politice. Din câte știu, el era profesor la „Spiru Haret”. Prin 1992, veteranul turnător a scris un denunț împotriva mea, trimis la University of Maryland, din partea societății „România de mâine”, embrionul fabricii de diplome a lui Aurelian Bondrea. Recurgea la vechile tehnici staliniste: îl ataca postum pe tatăl meu pentru a mă delegitima pe mine. I-au ripostat atunci, în revista 22, foștii mei colegi de an la sociologie, Călin Anastasiu, Alin Teodorescu și George Voicu. În Raportul Final al Comisiei pe care am coordonat-o există un întreg subcapitol despre profilul informatorului.

În fundamentala, superba sa monografie N. Steinhardt și paradoxurile libertății (Humanitas, 2009), istoricul literar George Ardeleanu citează dintr-o notă informativă despre părerile marelui gânditor privind malignitatea delațiunii ca fibră a țesutului sordid și antimoral al regimurilor totalitare. Notează George Ardeleanu că este vorba de fapt de „o delațiune despre delațiune, o turnătorie despre turnătorie, având ceva din ironia crudă a «teatrului în teatru» din Hamlet-ul lui Shakespeare…” Iată, așadar, ce îi spunea autorul Jurnalului fericirii turnătorului securist, fost coleg de la „Spiru Haret”:

„Eu am oroare de oamenii lipsiți de caracter, de codoși, de delatori, informatori, care sunt cei mai lipsiți de caracter. Am avut mare dezamăgire în viața mea, fiind «turnat», trădat de cunoscuți, prieteni. Cea mai sinistră categorie de oameni, adevărați denaturați, monștri, este aceea a turnătorilor de profesie, ciripitorii, informatorii, care nu merită decât dispreț, desconsiderare, scuipați. Rău face regimul că încurajează în întreprinderi această oribilă categorie de oameni declasați, veroși, cretini în general, lipsiți de bun-simț și de conștiință, mai ales care-și vând rudele, prietenii, cunoscuții. Niciodată un regim politic nu are lungă durată, nu are un fundament solid, dacă se sprijină pe delațiune, pâră, lipsă de caracter, trădare. Trebuie să se cultive încrederea în oameni, nu neîncrederea, entuziasmul, nu frica, onoarea, nu dezonoarea.”

Să nu uităm că mulți dintre informatori (nici măcar autorul delațiunii despre Steinhardt purtând burlescul nume de cod „Gogu Pil”) nu erau necesarmente imbecili. Stupiditatea lor era una a abuliei morale. Un istoric francez a numit sistemul delațiunii universalizate din perioada regimului de la Vichy „cancerul sufletelor”. Diagnosticul rămâne corect, dar nu trebuie nicio secundă uitat sau neglijat rolul adevăraților manipulatori, păpușarii infernului totalitar, activiștii de partid și ofițerii de Securitate. Informatorii au fost abjecta plastilină, masa unei vermine adeseori voluntare, dar arhitecții angrenajului diabolic, the masterminds, s-au numit Dej, Drăghici, Ceaușescu, Bodnăraș, Răutu, Nikolski, Sepeanu, Pintilie-Pantiușa, Pleșiță, Vincze, Paul Niculescu-Mizil, Ion Stănescu, Emil Bobu, Postelnicu, Iulian Vlad, etc.