Vladimir Tismăneanu

Mineriadele din 1990 și 1991 au fost acțiuni politice ilegale, organizate în chip abuziv și anti-constituțional de către responsabilii unor structuri de putere din zonele serviciilor secrete, acționând la ordinul celor mai înalți demnitari ai unui regim pseudo-democratic. S-a recurs la forță, au fost molestați și chiar asasinați cetățeni absolut inocenți. Au fost maltratați studenți, elevi, simpli trecători pe străzile Bucureștiului (cum a fost cazul unui bun prieten, ziaristul american William McPherson, care a scris câțiva ani mai târziu excepționalul text „What Went Wrong?” apărut în revista Granta).

Cum spunea Monica Lovinescu, mineriadele au fost expresia recursului cinic al nomenclaturii la tactica fratricidului. Am numit atunci (într-un interviu luat de Raluca Barac, apărut în revista 22 și inclus apoi în volumul meu Ghilotina de scrum), iar Monica Lovinescu a fost de acord (vedeți volumul Etica neuitării apărut la Humanitas în 2008), ceea ce se petrecea în țară, paradoxul român. Țara în care aparent se petrecuse cea mai abruptă ruptură cu vechiul sistem era de fapt cea în care structurile de putere continuau să funcționeze după vechile reguli. Ceea ce politologia numește persistența elitelor comuniste cunoștea în România o experiență paradigmatică (evident, cu trucajele de rigoare).

Mineriadele au reprezentat așadar eșecul echipei feseniste la cel mai important capitol ce definește acțiunea democratică: obligația politicienilor de a apăra viețile cetățenilor (este o teză importantă a filosofului Peter Sloterdijk și nu numai a sa). Evident că dictatorii se ocupă de politică, dar obiectivele lor sunt altele.

Cu infinit cinism, echipa Iliescu-Roman a pus în pericol aceste vieți, a creat o stare de cvasi-anarhie în care s-au putut comite și s-au comis acțiuni barbare. Am scris la vremea respectivă despre felul cum s-a regizat această stare de insecuritate generală. Am examinat rolul imposturii, al travestiurilor, al propagandei și practicilor populist-demagogice (autoritarism, anti-intelectualism, etnocentrism șovin, colectivism etatist, anti-occidentalism) specifice regimului fesenist în volumul de dialoguri cu Mircea Mihăieș, Balul mascat (Polirom, 1996).

Sunt unii care susțin că ideologia acestei puteri era precară, eterogenă, fără substanță reală. Cred că există o parte de adevăr în această poziție. Dar Iliescu și partizanii săi știau ce nu doresc: nu voiau pluralism, nu voiau reforme radicale în economie, nu voiau capitalism liberal, nu voiau televiziuni independente, nu voiau examinarea onestă a trecutului totalitar și aflarea adevărului despre revoluția din decembrie 1989. În plus, pentru oameni formați în cultul violenței istorice proprie statului de nedrept, dintre care unii participaseră la acapararea puterii de către comuniști, recursul la forță și la denigrarea maniacală a opoziției erau ceva firesc.

La aproape trei decenii de la acel moment (13-15 iunie 1990), justiția pare gata să-și spună, în fine, cuvântul. Tocmai din acest motiv, pentru că sunt convins că democrația și justiția sunt inseparabile, susțin demersurile legate de adevărul despre revoluția din decembrie 1989 și despre mineriade, inclusiv deschiderea de acțiuni legale împotriva celor vinovați de crime. Nimeni nu are dreptul să se sustragă legii, indiferent de funcția pe care a avut-o cândva.

Sunt mineriadele o manifestare a violenței politice? În condițiile în care unii actori politici și unele canale de informații (televiziuni private) au încurajat și aplaudat (unii încă mai visează la ele) forme extra-legale de protest, inclusiv cele care pot degenera în violență stradală, este bine să ne reamintim ce s-a petrecut la începutul anilor ’90. Mai ales că mulți tineri nu cunosc aceste pagini de istorie recentă, ori le cunosc doar parțial și distorsionat.

Aflat la București (sosisem, dacă nu mă înșel, pe 8 iunie 1990), am fost martor nemijlocit la ce s-a întâmplat. Am văzut ultimele clipe ale zonei libere de neo-comunism din Piața Universității, am văzut asaltul polițienesc împotriva greviștilor foamei, am văzut batalioanele „proletare” în acțiune, am văzut studenții maltratați, cu craniile sfărâmate, am văzut spectacolul grotesc al unei televiziuni specializată în cele mai abjecte minciuni. I-am văzut pe mineri și pe cei pe care îi putem numi les meneurs, securiștii (evident, în civil) care le indicau celor aduși de Iliescu și Roman să lichideze embrionica, dar vibranta societate civilă românească. Am scris apoi despre aceste clipe înspăimântătoare în The New Republic, în Christian Science Monitor, în 22 și în multe alte locuri. Repet, am calitatea de a vorbi ca martor, nu doar ca politolog. După aproape treizeci de ani, aceste adevăruri trebuie spuse fără urmă de timiditate. O societate care își ignoră trecutul nu își va putea clădi un viitor onorabil.

Asemeni revoluțiilor din 1989 din Europa Centrală, manifestația din Piața Universității (aprilie-mai 1990) s-a caracterizat prin non-violență, prin chemarea la un dialog întemeiat pe adevăr. Era de fapt urmarea, la București, a spiritului revoluției de catifea de la Praga. Succesor al regimului Ceaușescu și uzurpator al Revoluției române, Ion Iliescu a decis că doar pe cale violentă poate să mențină puterea unei nomenclaturi însetată de revanșă. Societatea civilă (asociațiile independente, Liga Studenților) trebuia agresată, îngenuncheată, la limită aneantizată. Presa liberă (în primul rând România Liberă, Dreptatea și revista 22) era denunțată ca subversivă, creatoare de „instabilitate”. Partidele istorice erau diabolizate (în primul rând lideri precum Corneliu Coposu și Ion Rațiu). Foștii disidenți și intelectualii critici (GDS, editura Humanitas) se aflau pe lista neagră. În zona FSN-IMGB, cu megafoanele sale Azi, Dimineața etc, injuria supremă era să numești pe cineva „ghedesist”. Poate că într-o zi vom citi memoriile lui Octavian Știreanu și vom afla mai multe despre regizarea acelor campanii ale urii. Ori măcar pe cele ale lui Dorel Șandor.

În douăzeci și opt de ani multe se schimbă. În ce mă privește, sunt bucuros că am rămas statornic alături de Mircea Mihăieș, de regretatul Mihnea Berindei, de Adriana Babeți, de Mircea Cărtărescu, de Horia Patapievici și Ioan T. Morar, de Tudor Jebeleanu (cu el sunt prieten de mi-e și frică să-mi amintesc câți ani). Cum am rămas consecvent solidar cu GDS și revista 22. Pe Mircea Mihăieș l-am văzut prima oară cred că pe 10 iunie. Era la Casa Scriitorilor, erau acolo Mircea Dinescu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu. Revista Orizont publicase un dialog între N. Manolescu și mine. M-a invitat la Timișoara, au venit minerii, am anulat vizita. În toți acești douăzeci și opt de ani am scris câteva cărți împreună, ne-am văzut cel puțin o dată pe an, am fost la Timișoara de nici nu mai țin minte câte ori. Mircea a fost ca un membru al familiei noastre, l-a „urmărit” pe fiul meu Adam crescând de la câteva luni (era în decembrie 1995 când l-a văzut prima oară) și până azi. Au fost momente când Mircea și cu mine am văzut lucrurile diferit (cartea mea de dialoguri cu Iliescu, de pildă, unde s-a dovedit că el a avut dreptate), dar niciodată, sub nicio formă, nu s-a pus problema să ne îndoim de sinceritatea fiecăruia, de bună-credința, de cinstea celui pe care l-am ales ca prieten de idei și de principii. Mi s-ar fi uscat degetele dacă mi-ar fi trecut prin minte să scriu pamflete contra sa. Nu mă îndoiesc că și reciproca e adevărată. Așa s-a construit și prietenia mea cu Horia Patapievici, prin refuzul oricărei duplicități, prin transparență, prin angajament etic real, prin bucuria adevărului. Pentru că valorile comune au fost verificate în timp, nu au fost doar jocuri de cuvinte, confeti și ghirlande fără vreo semnificație reală. Ceea ce am avut a ne spune a fost rostit direct, franc, fără ezitări. Așa dăinuiesc prieteniile. Când încrederea dispare, prietenia este definitiv surpată.