Vladimir Tismăneanu

Copiată după modelul sovietic, Comisia Controlului de Partid a fost în toți anii comunismului un tribunal implacabil, având ca misiune să mențină o stare de teamă și mai ales un climat de suspiciune generalizată în rândurile celor deveniți membri ai „detașamentului de avangardă”. Scopurile sale erau deopotrivă punitive și preventive: pedepsirea celor ce se făceau vinovați de „abateri de la linia partidului” și împiedicarea oricărei licăriri de spirit critic. Se aplica imperativul leninist care cerea ca partidul să treacă periodic prin necruțătoare „verificări de cadre”, acele epurări care se soldau cu zeci și chiar sute de mii de excluderi. La CCP se practicau metodele schingiuirii psihologice. La Securitate acestea erau reluate și „completate” cu torturile fizice.

Primul șef al acestei macabre instituții a fost ilegalistul Iosif Rangheț (apropiat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, decedat în 1954), urmat de veteranul cominternist Constantin Pârvulescu. Între cei care au lucrat ca membri să-i amintim pe Ghizela Vass, Liuba Chișinevschi, Iosif Anderko, Ronea Gheorghiu, Andrei Gluvacov, Gh. Cristian (șeful Comisiei la nivelul Capitalei, căsătorit cu o soră a lui Gh. Gheorghiu-Dej). Dar mai ales pe vicepreședintele CCP, fostul ministru al Controlului de Stat, alt cominternist inveterat, Dumitru Coliu (Colev) și pe adjunctul său, generalul de securitate Ion Vințe (Vincze), căsătorit cu Constanța Crăciun, ani de zile membră a CC al PMR și Ministru al Culturii. De altfel, trebuie insistat, CCP lucra mână în mână cu Securitatea, erau entități gemene. După ce a activat ca vicepreședinte al CCP, Mihai Gavriliuc a devenit general de Interne și șef al Direcției Informațiilor Externe la mijlocul anilor ’50. A fost ulterior exclus din partid pentru „fățărnicie și nesinceritate” (ar fi ascuns apartenența în tinerețe la Frățiile de Cruce).

În multe cazuri, anchetele de partid erau prologul celor de la Securitate. Era vorba de o „diviziune a muncii” în funcție de jocurile, interesele și ordinele clicii conducătoare. Nu trebuie uitați instructorii Comisiei, diverșii Duduman, Elvira Gaisinschi, Charlotte Gruia și Mogoș. După Congresul al IX-lea (iulie 1965), s-a schimbat numele Comisiei în Colegiul Central de Partid. După debarcarea lui Coliu, a fost instalat în fruntea ei Petre Lupu, urmat de Nicolae Constantin.

CCP a fost o instituție în stare de permanentă alertă, mereu la pândă pentru a depista, a neutraliza și a elimina „dușmanul”. Cuvântul de ordine a fost în chip obsesiv „vigilența revoluționară”. Dosarele CCP sunt astăzi accesibile. Ele dezvăluie un terifiant univers de persecuții, intrigi, vendete și duplicități specifice unei culturi politice sectare, intolerante și fanatice.

Mineriadele din 1990 și 1991 au fost acțiuni politice ilegale, organizate în chip abuziv și anti-constituțional de către responsabilii unor structuri de putere din zonele serviciilor secrete, acționând la ordinul celor mai înalți demnitari ai unui regim pseudo-democratic. S-a recurs la forță, au fost molestați și chiar asasinați cetățeni absolut inocenți. Au fost maltratați studenți, elevi, simpli trecători pe străzile Bucureștiului (cum a fost cazul unui bun prieten, ziaristul american William McPherson, care a scris câțiva ani mai târziu excepționalul text „What Went Wrong?” apărut în revista Granta).

Cum spunea Monica Lovinescu, mineriadele au fost expresia recursului cinic al nomenclaturii la tactica fratricidului. Am numit atunci (într-un interviu luat de Raluca Barac, apărut în revista 22 și inclus apoi în volumul meu Ghilotina de scrum), iar Monica Lovinescu a fost de acord (vedeți volumul Etica neuitării apărut la Humanitas în 2008), ceea ce se petrecea în țară, paradoxul român. Țara în care aparent se petrecuse cea mai abruptă ruptură cu vechiul sistem era de fapt cea în care structurile de putere continuau să funcționeze după vechile reguli. Ceea ce politologia numește persistența elitelor comuniste cunoștea în România o experiență paradigmatică (evident, cu trucajele de rigoare).

Mineriadele au reprezentat așadar eșecul echipei feseniste la cel mai important capitol ce definește acțiunea democratică: obligația politicienilor de a apăra viețile cetățenilor (este o teză importantă a filosofului Peter Sloterdijk și nu numai a sa). Evident că dictatorii se ocupă de politică, dar obiectivele lor sunt altele.

Cu infinit cinism, echipa Iliescu-Roman a pus în pericol aceste vieți, a creat o stare de cvasi-anarhie în care s-au putut comite și s-au comis acțiuni barbare. Am scris la vremea respectivă despre felul cum s-a regizat această stare de insecuritate generală. Am examinat rolul imposturii, al travestiurilor, al propagandei și practicilor populist-demagogice (autoritarism, anti-intelectualism, etnocentrism șovin, colectivism etatist, anti-occidentalism) specifice regimului fesenist în volumul de dialoguri cu Mircea Mihăieș, Balul mascat (Polirom, 1996).

Sunt unii care susțin că ideologia acestei puteri era precară, eterogenă, fără substanță reală. Cred că există o parte de adevăr în această poziție. Dar Iliescu și partizanii săi știau ce nu doresc: nu voiau pluralism, nu voiau reforme radicale în economie, nu voiau capitalism liberal, nu voiau televiziuni independente, nu voiau examinarea onestă a trecutului totalitar și aflarea adevărului despre revoluția din decembrie 1989. În plus, pentru oameni formați în cultul violenței istorice proprie statului de nedrept, dintre care unii participaseră la acapararea puterii de către comuniști, recursul la forță și la denigrarea maniacală a opoziției erau ceva firesc.

La aproape trei decenii de la acel moment (13-15 iunie 1990), justiția pare gata să-și spună, în fine, cuvântul. Tocmai din acest motiv, pentru că sunt convins că democrația și justiția sunt inseparabile, susțin demersurile legate de adevărul despre revoluția din decembrie 1989 și despre mineriade, inclusiv deschiderea de acțiuni legale împotriva celor vinovați de crime. Nimeni nu are dreptul să se sustragă legii, indiferent de funcția pe care a avut-o cândva.