Fundamentalismul și cinismul nu sunt mutual exclusive. Ambele își au originea în nihilism - să ne gândim fie și la personajul Piotr Verhovenski din Demonii lui Dostoievski. Respingerea tuturor valorilor oferă un confort extatic nu doar pentru militanții activi care comit în mod direct crimele, ci și pentru cetățenii de rând care îi susțin pe liderii ce justifică aceste crime. Nihilismul a debutat cu teroriștii ruși din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Nu aveau nici cea mai vagă idee despre ceea ce vor să întreprindă. Toate ideile despre viitor erau atât de vagi pentru că ei credeau într-adevăr că Utopia se poate înfăptui dacă făceau ce trebuie făcut aici și acum. Iar acea cale se baza pe dinamită făcută de mână. În viziunea lor, odată ce omorau, lichidau, asasinau destui oameni, Revoluția ar surveni pe dată, iar omenirea ar fi pe loc fericită. Apocalipsul ar avea loc aici, in această vale a plângerii printr-o cataclismică purificare. Sclavii ar deveni stăpânii universului.
Mânați în luptă de violență și furie în numele Fericirii pentru toți (toți, adică cei care mai stau în picioare după ce va fi trecut frenezia lor genocidară, deoarece, așa cum le plăcea unor nihiliști să admită, ar fi fost poate nevoie ca nouă din zece oameni să moară pentru atingerea scopului lor final), ei au devenit pur și simplu adepții fanatici ai unui cult al bombei. Fetișul violenței însemna că oameni fără orgoliu erau în fapt oameni fără inimă. Asta este ceea ce face ideologia: ia bunele intenții și îi determină pe partizanii ei să performeze la noi cote ale răului.
Lumea (jurnaliști, comentatori, politicieni) vorbește încontinuu despre „post-adevăr” („post-truth”). Este încă un exemplu despre cât de neputincioși suntem în fața furiei brute. Nu trăim într-un stat post-evidență - ce înseamnă până la urmă acest concept, dacă e să ne gândim serios? Este totul o minciună. Minciunile sunt acum puternice, la fel ca înainte. Stupiditatea, idioțenia, inclusiv cea morală, este din nou în vogă, așa că suntem amenințați cu toții.
Studierea istoriei marxismului devine vitală dacă vrem să ajutăm victimele acestui nou val, oricare ar fi ele. Dacă este să ne recunoaștem umanitatea și să rezistăm unor astfel de minciuni, atunci istoria marxismului, această imensă fantezie a salvării, este esențial a fi înțeleasă. În secolul XXI, ea ne poate învăța încă ce trebuie să facem, ce trebuie să nu facem și la ce consecințe trebuie să ne așteptăm în urma acțiunii sau inacțiunii noastre. Succesor al marxismului secolului XX, născut din aceiasi matrice a deznădejdii convertită in așteptare mesianică, noul radicalism utopic este un mit salvaționist, o himeră, o Fata Morgana.