Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Istoricul Ștefan Bosomitu ne reamintește, și bine face, că pe 21 februarie 1944 au fost împușcați, la Mont-Valérien, luptătorii antifasciști din grupul condus de poetul francez de origine armeană Missak Manouchian. Majoritatea erau evrei, unii originari din România. În noua sa carte despre Rezistența franceză, profesorul Robert Gildea de la Universitatea Oxford consacră câteva pagini celor stigmatizați în infamul Affiche Rouge, tipărit de naziști drept L'armée du crime. Sora mamei mele, Cristina Luca-Boico, a fost șefa serviciului de informații al FTP-MOI, rețeaua din care făcea parte și grupul Manouchian. Olga Bancic a fost condamnată la moarte și executată prin decapitare în penitenciarul din Stuttgart. Cristina este unul din cele două personaje-cheie din cartea Two Sisters in Dark Times la care lucrez împreună cu politologul Marius Stan. Nu e nevoie să mai insist, celălalt personaj este mama mea. Tot împreună cu Marius am scris pe tema Alexandru Jar, soțul Olgăi Bancic și tatăl fiicei lor, Dolores. Mulțumiri lui Mihai Burcea pentru documentele pe care ni le-a oferit spre consultare.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:08 0:00
Link direct

Am lângă mine, când scriu aceste rânduri, cartea publicată de Arsène Tchakarian și Hélène Kosséian, Les commandos de l'Affiche Rouge. Révélation, apărută la Éditions du Rocher în 2012. Între liderii FTP-MOI, să-i amintesc pe Artur London, unul dintre cei trei supraviețuitori ai procesului Slánský, dar și pe Gheorghe Vasilichi. Despre acesta ar merita scrisă o carte. Cum ar merita scrisă și o biografie a faimosului Boris Holban...

Citez din recenzia lui Robert Paxton la cartea lui Robert Gildea, Fighters in the Shadow: A New History of the French Resistance, Harvard University Press, 2015: „Imigranții străini evrei au alcătuit o bună parte a Rezistenței. Mulți bărbați tineri printre ei, dornici să se lupte cu Hitler, s-au alăturat Legiunii Străine în 1939. Cu toate acestea, în 1940, Vichy a oferit doar variante dezagreabile veteranilor evrei demobilizați și lipsiți de alte resurse: serviciu în batalioane de muncă sau internare. Comuniștii dintre ei au luat calea clandestinității prin Main-d'Oeuvre immigrée (MOI), unul din cele mai agresive grupuri paramilitare ale partidului. Cei mai mulți luptători MOI au fost prinși și executați, iar conducerea comunistă pare să nu-i fi ajutat prea mult la acea dată sau să le fi recunoscut contribuția mai târziu.” (vezi Robert Paxton, The Truth About the Resistance, New York Review of Books, February 25, 2016, p. 26).

Pentru un interviu informal, aș zice cvasi-clandestin, cu Cristina Luca, a se vedea Confesiunile elitei comuniste, volumul editat și prefațat de Andrei Siperco, apărut în 2015 sub egida Institutului Național pentru Studiul totalitarismului, pp. 179-190. E vorba de primul volum dintr-o serie de interviuri realizate de Alexandru Siperco cu personalități ale clandestinității comuniste.

L-au subestimat teribil, l-au privit ca pe un om la mâna a doua, l-au parodiat ca pe Nikita nerodul. În fapt, i-a surclasat pe toți cei din acest grup de criminali, escroci și impostori: birocratul fără față Viaceslav Molotov, afemeiatul alcoolic Nikolai Bulganin, aparatcicul nevertebrat Lazar Kaganovici (fostul său patron), violatorul NKVD (MGB), mareșalul Lavrenti Beria, precum și sicofantul obez Gheorghi Malenkov, pe care îl strigau Malania...

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:59 0:00
Link direct


Beria a fost lichidat în 1953 (iunie, septembrie sau decembrie, încă se discută asupra datei), ceilalți au încercat să saboteze destalinizarea. Nu au realizat că odată ajuns Nikita secretar general, deținea cel mai puternic fotoliu din Uniunea Sovietică. Și-a folosit poziția cu șiretenie și a reușit să-și atingă scopurile, inclusiv reîntinerirea prezidiumului partidului (Politburo-ul). Într-o fotografie ce descrie parada victoriei la Moscova, în anul 1945, îl putem vedea pe Stalin însoțit de aghiotanții săi: Hrușciov, Malenkov, Beria.

La rându-le, micii Stalini ai Europei de Est l-au detestat și disprețuit pe Hrușciov pentru atacul său asupra lui Stalin din februarie 1956. Cel mai ferm a fost, de departe, ungurul Mátyás Rákosi. Născut pe 9 martie 1892 în Ada, Serbia, acesta a murit pe 5 februarie 1971 în Nijni Novgorod (denumit mai apoi Gorki), în Rusia. În trecutul său, pentru a-i face pe plac sociopatului de la Kremlin, a pus la cale afacerea Rajk. Total lipsit de scrupule, cinic și perfid, Rákosi a întruchipat natura teroristă a proiectului comunist. Evreu el însuși (născut Rosenfeld), nu a ezitat nicicând să utilizeze antisemitismul ca unealtă politică. Ungurii l-au poreclit japița, criminalul chel sau otreapa. Apostatul marxist și dramaturgul Gyula Háy descria la un moment dat corpul său scund și îndesat, ca și cum creatorul fusese incapabil să-și termine opera din simplă scârbă.

Al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și-a deschis lucrările în urmă cu 60 de ani, pe 14 februarie 1956, prin propunerea de a ține un moment de reculegere în memoria militanților care s-au stins de la precedentul conclav (din octombrie 1952). Au fost listați alfabetic, dar Iosif Vissarionovici Stalin nu a fost elogiat în vreun fel anume. Era semnalul că ceea ce se chema conducerea colectivă decisese să continue politica simbolică de de-stalinizare. Cu toate acestea, nimeni nu a putut anticipa bomba care avea să explodeze în noaptea de 25 spre 26 februarie la sfârșitul lucrărilor congresului, atunci când prim-secretarul partidului, Nikita Hrușciov, a dezlănțuit Discursul Secret (Despre cultul personalității și consecințele sale) în fața unei audiențe aflată în stare de șoc.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG