Vladimir Tismăneanu

Într-un recent articol apărut în Le Monde, gânditorul politic Giorgio Agamben atrăgea atenţia asupra riscurilor de instituţionalizare a practicilor statului de urgenţă. Aceste riscuri există neîndoios, dar la fel de adevărat este că democraţiile liberale au fundamente constituţionale solide. Altfel spus, în pofida similitudinilor cu anii '30, Europa nu retrăieşte sindromul Republicii de la Weimar.

La ora actuală, aceste democrații se întâlnesc cu două primejdii letale: islamismul revoluționar și populismul radical de orientare militant-xenofobă. În ultima (ori prima) instanță, două fascisme. Nu sunt specialist în istoria religiilor, mă voi abține de la a emite judecăți despre Islam în general. Dar sunt specialist în ideologii revoluționare și pot vedea că există una care reproduce matricea emoțional-simbolică totalitară, anume islamismul revoluționar. Una din caracteristicile acestor ideologii este disprețul pentru viața umană și cultul morții „eroice”. De cealaltă parte a problemei, populismul radical de tipul Frontului Național reprezintă el însuși un atac rușinos la fundamentele democrației liberale. Sigur, în Franța el este deja în opțiunea și în gândurile unui însemnat segment de populație (a privi spre rezultatele celor mai recente alegeri de acolo), dar această propedeutică a democrației liberale, cu tot ce presupune ea ca set de valori, trebuie să fie un exercițiu perpetuu. Apar constant noi și noi generații pe care nu ne putem permite să le formăm în litera și spiritul unor derapaje militante de tipul celor enunțate constant de Marine Le Pen pe contul său de Twitter, și care cereau, ni plus ni moins, un referendum privind reintroducerea pedepsei cu moartea.

Un mare sociolog weberian, S. N. Eisenstadt, spunea că fundamentalismul (politic, religios, politico-religios) urmărește să abolească distanța dintre împărăția lui Dumnezeu și aceea a omului, deci să aducă paradisul, salvarea, redempțiunea, aici și acum. Mișcările chiliastice (milenariste) de acest gen sunt exerciții întru geneza ritualurilor martirologice. În clipa când apasă pe trăgaci, fundamentalistul se simte emisarul divinității (Dumnezeu sau, după caz, Istoria). Este scutit de frământări morale, se știe aprioric absolvit. El/ea se află mereu în misiune (să ne amintim de banda Baader-Meinhof).

Scopul este unul al „purificării” sub semnul ascezei, al devoțiunii și al extazului. Se intonează imnuri, se bolborosesc rugăciuni, se invocă „legile Istoriei”. Hitler nu a suportat satira, îi ura de moarte pe jurnaliștii din München care îl ironizau fără cruțare (înainte de preluarea puterii, după aceea a avut grijă să-i ucidă; v. cartea lui Ron Rosenbaum, „Explaining Hitler”). Cred că termenul cel mai potrivit pentru a descrie acest gen de comportament este acela de fanatism apocaliptic.

O primă concluzie: Am fost șocat și eu de ceea ce s-a întâmplat în 2015. It’s high time să ne descotorosim de iluzii, de pacifisme neghioabe, de fetișisme ostentativ-multiculturaliste, corecte politic și suicidare tot politic, și să recunoaștem că ne aflăm în război cu noii totalitari. Dacă noi (adică Vestul) vrem să-i ignorăm, au ei grijă să ne anunțe prin gloanțe și bombe că ei nu ne ignoră.

Asemeni victimelor din Turnurile Gemene, din avioanele răpite, asemeni victimelor de la Madrid și Londra, cei uciși la Paris nu au avut absolut nicio vină. Zero. La fel cum evreii desemnați, în totalitate și fără nicio excepție, de Hitler pentru „soluția finală”, adică pentru aneantizare, nu aveau absolut nicio vină. Zero.

O a doua concluzie: Răspunsul democrațiilor liberale la atacurile revoluționar-islamiste nu poate fi și nu trebuie să fie îngrădirea libertăților civice, ci întărirea lor (aviz instituțiilor amatoare de legi „Big Brother”). Ar fi cel puțin contraproductiv să se urmeze calea lui Vladimir Putin care și-a justificat opțiunea dictatorială tocmai prin acest gen de demagogie panicardă. Statul de drept are obligația să-și apere cetățenii și să salvgardeze libertățile acestora deopotrivă. Dar nu prin instituirea unui regim deschis sau camuflat polițienesc. Securitatea individuală nu poate fi despărțită de libertate, altfel alunecăm spre abisul tiraniei. E dificil să se găsească o formă optimă de conciliere a securității și libertății? Este, dar nu imposibil. Tocmai pentru asta există achizițiile politice și spirituale ale Occidentului, adică pentru o ieșire (din ce în ce) mai puțin sângeroasă din inerentele-i crize. În acest sens, are dreptate David Brooks când scrie în New York Times că răspunsul la avalanşa micii terori trebuie să fie fortificarea societăţii deschise.

Frica reprezintă din cele mai vechi timpuri marele dușman al omului, iar acesta nu a ezitat nicicând să dezvolte strategii de ieșire din zodia spaimei. Că aceste strategii nu au fost întotdeauna cele mai izbutite, nu încape nicio îndoială. Dar tot din frică, fie ea de moarte sau de eșec, s-au născut și cele mai inspirate proiecte umane. Liberalismul fricii articulat de Judith Shklar, și pe care îl îmbrățişez fără rezerve alături, spre exemplu, de un Tony Judt ori de un Timothy Snyder, este liberalismul conștient de tragediile născute din disoluția garanțiilor „libertății”. În buna tradiție inaugurată de Montesquieu, liberalismul fricii pornește de la un summum malum, adică bestialitatea și frica pe care aceasta o generează, și pune accent pe evitarea cruzimii, a umilirii ori a violenței politice. Este, cred, și calea prin care frica pe o care o resimțim cu toții, cât se poate de uman, în fața unor asemenea acte de barbarie precum cele petrecute la Paris, poate fi transformată în soluții pașnice, non-violente, dar nu dogmatic-pacifiste, deci strategii de tip liberal-democrat. Ceea ce însă înseamnă fermitate, nu capitulare. Spre a relua cuvintele unui intelectual pe care îl admir: „Limbajul moale, pacifist, „vai ce mult te respect și te iubesc”, nu duce nicăieri când interlocutorii sunt gangsteri sau fanatici. Ei simt ezitarea, slăbiciunea, moliciunea, care le dă un curaj nebun.” Teroriștiii sunt bullies planetari, trebuie tratați in consecință.

Din când in când, dar mai cu seamă în asemenea momente tragice, merită să recitim orația funerară a lui Pericle: „Forma noastră de guvernamânt nu rivalizează cu instituțiile altora. Nu-i copiem pe vecinii noştri, ci suntem un exemplu pentru ei. Este adevărat că suntem numiți o democrație, deoarece administrația se află în mâinile celor mulți, şi nu ale celor puțini. Dar în timp ce legea asigură dreptate egală tuturor în disputele lor particulare, este recunoscută şi cerința de a fi cel mai bun; şi atunci când un cetățean se distinge în vreun fel, el este preferat pentru funcții publice, nu ca un privilegiu, ci ca o răsplată a meritului său. Sărăcia nu este o piedică, dimpotrivă, un om poate aduce beneficii țării sale oricât de obscură ar fi condiția sa”. Aceasta este diferența cea mare dintre noi si ei.

În cartea de dimensiuni reduse, și totuși atât de provocatoare, intitulată „Alexander Yakovlev: The Man Whose Ideas Saved Russia from Communism”, profesorul emerit de la Harvard și senior al studiilor ruse din Occident, Richard Pipes, se angajează într-un atât de necesar exercițiu de reparație istorică. Avem de-a face aici cu prima biografie a unui om, a unui ideolog transformat în eretic, apoi apostat, ale cărui idei au dus, într-o măsură decisivă, la năruirea statului lui Lenin.

Organizată pe capitole scurte, concentrate pe momentele-cheie din itinerariul lui Iakovlev, cartea scoate în evidență cele mai importante momente din istoria sovietică din cea de-a doua parte a secolului trecut. Titlul uneia din cărțile lui Iakovlev ar putea servi drept asumare condensată a adevăratei naturi a unui sistem celebrat cândva ca Marele Experiment: „A Century of Violence in Soviet Russia”/„Un secol de violență în Rusia sovietică”. Violență, cruzime, brutalitate, extremism: acestea au fost pentru Iakovlev trăsăturile definitorii ale dictaturii sovietice. Desigur, el a ajuns la asemenea concluzii intransigente ca urmare a unei căutări agonizante a adevărului istoric și moral.

Pipes argumentează cu multă acuratețe că viziunea despre lume a lui Mihail Gorbaciov, cu ale sale consecințe revoluționare, a fost influențată în mod crucial de Weltanschauung-ul lui Iakovlev, mult mai articulat decât opiniile mai degrabă ne-elaborate ale secretarului-general. De fapt, cei mai mulți experți sunt de acord că a fost tocmai Iakovlev cel care a propus politicile cunoscute ca perestroika (re-structurare) și glasnost (transparență). Născut în 1923 într-o familie săracă de țărani, Iakovlev a absorbit încă din anii tinereții principalele învățături ale doctrinei sovietice: egalitarism, internaționalism, cultul partidului și al farurilor sale luminate, etc. A luptat și a fost rănit în cel de-Al Doilea Război Mondial. După război, a studiat la școlile de partid și a devenit un entuziast aparatcic ideologic. A fost încarnarea lui Homo Sovieticus, cu slugărnicie conformist. A văzut sărăcia și injustiția din jurul său, dar a rămas loial libretului optimist dominant.

Șocul a venit în februarie 1956 odată cu zguduitorul Raport Secret anti-Stalin al lui Nikita Hrușciov. Iakovlev era în sală și a asistat la ceea ce poate fi considerat începutul sfârșitului pentru partidul lui Lenin. De atunci încolo, el a dezvoltat gradual dubii cu privire la legitimitatea instituțională, culturală și morală a bolșevismului. Primăvara de la Praga a fost un alt moment deschizător de ochi. Ca șef al secției ideologice a partidului, Iakovlev s-a opus șovinismului crescând și încurajat de Leonid Brejnev cu ai lui sicofanți. A fost retrogradat în 1972 ca urmare a publicării unui articol vag neortodox și a fost trimis ambasador în Canada. Aici l-a și cunoscut pe Gorbaciov în 1983. Cei doi bărbați au schimbat impresii despre nevoia disperată de a reforma Uniunea Sovietică. Iakovlev s-a întors la Moscova și după ce Gorbaciov a ajuns numărul 1, în martie 1985, a urcat scara către statutul de membru plin al Biroului Politic. Mulțumită lui, liberalizarea culturală s-a produs cu o viteză amețitoare. Destalinizarea i-a urmat în mod dramatic, spre exasperarea conservatorilor care au ajuns să-l deteste profund pe Iakovlev. Aceștia erau convinși că el era un agent CIA recrutat în timpul bursei din 1959 la Columbia University.

În cele din urmă, cum Gorbaciov a acționat haotic și a refuzat să rupă total cu vechiul sistem, Iakovlev s-a radicalizat. A pus sub semnul întrebării întreaga tradiție bolșevică, a comparat-o cu fascismul și a găsit originea catastrofei în sacralizarea leninistă a violenței, precum și în disprețul abisal față de domnia legii. I-a devenit clar că bolșevismul și democrația erau ireconciliabile. Homo Sovieticus s-a transformat în Homo Antisovieticus. A scris câteva cărți în care a demonstrat că, încă de la începutul său, leninismul a fost un proiect totalitar. Stalin a exacerbat ceea ce inițiase Lenin. Documentând epifania lui Iakovlev, Richard Pipes contribuie fundamental la literatura despre dezvrăjire, apostazie, iluminare și deșteptare ideologică.

***Alexander Yakovlev: The Man Whose Ideas Saved Russia from Communism. By Richard Pipes. DeKalb, IL: Northern Illinois University Press, November 2015, 144 pp.