Marius Stan

Erich Fromm (n. 23 martie 1900–d. 18 martie 1980) s-a născut la Frankfurt și a fugit el însuși din Germania nazistă, în Statele Unite, în 1933. Odată cu publicarea Fugii de libertate în 1941, Fromm a devenit un psihanalist, sociolog și critic social faimos. De-a lungul anilor 1940, 1950 și 1960, multele sale cărți și articole i-au consolidat reputația de figură intelectuală majoră.

Scrierile din perioada Războiului Rece au avut o afinitate aparte cu preocupările intelectuale, politice și culturale ale societății americane. Fuga de libertate a fost un tratat din timpul războiului despre ascensiunea nazismului care a anunțat în bună măsură teoriile moderne ale totalitarismului și tradiția cercetării personalității autoritare. Preocuparea gânditorului german pentru factorii psihologici care au influențat mirajul nazist a rezonat cu cei interesați de explorarea „caracterului național” al germanilor și japonezilor. Accentul său asupra a ceea ce identifica a fi originile mic-burgheze ale național-socialismului se potrivea de minune teoriilor dominante ale epocii, în fapt, o perspectivă teoretică încetățenită ulterior în gândirea convențională prin Omul politic al lui Martin Lipset.

Așadar, în multe feluri, faima lui Erich Fromm s-a bazat pe succesul (atât popular, cât și academic al) Fugii de libertate, o lucrare care a ghidat interpretările asupra fenomenului totalitar de la mijlocul secolului XX. Cei mai mulți sociologi și gânditori din zona științelor sociale ai anilor 1940 și 1950, David Riesman, Arthur Schlesinger Jr., Paul Lazarsfeld, Gabriel Almond sau Harold Lasswell, printre alții, s-au bazat considerabil pe opera lui Fromm în tentativa lor de a explica nu doar atracția mișcărilor totalitare, ci și formarea convingerilor politice (în genere).

Împrumutând teme de la Karl Marx, Max Weber sau Sigmund Freud, Erich Fromm a arătat că originile totalitarismului sunt de aflat în transformările produse de ascensiunea capitalismului, care a spulberat temeliile societății medievale și a eliberat individul din legăturile de familie, biserică sau castă. Liberi să-și aleagă drumul în lume, indivizii moderni au început să se simtă, în mod ironic, singuri, vulnerabili și anxioși, mai ales în stadiile avansate ale capitalismului secolului trecut, când structurile birocratice și industriile anonime dominau peisajul. Potrivit lui Fromm, este și motivul pentru care libertatea a devenit o povară, determinându-l pe individ să abandoneze responsabilitatea pentru propria-i existență și să se supună, în schimb, statului totalitar ca antidot al acestui disconfort personal.

Fromm a descris „fuga de libertate” în termeni psihanalitici, identificând în individul modern impulsurile sadomasochiste care l-au împins la subordonarea oarbă față de autoritățile statului precum și la distrugerea altora ca „țapi ispășitori”. Politica, a arătat același Fromm, a devenit un debușeu al patologiilor psihologice individuale. Fuga de libertate a rezonat cu acei intelectuali de pe ambele maluri ale Atlanticului care încercau să explice succesul temporar al fanatismului, naționalismului, al prejudecăților etnice și rasiale.

În mod natural, am spune, istoria personală a lui Erich Fromm a dat și ea formă gândurilor sale despre totalitarism. Născut în 1900 la Frankfurt într-o familie de mic-burghezi evrei, Fromm s-a străduit mereu să evadeze din cultura șovinistă înconjurătoare. Tot el, știm de la varii săi biografi, s-a chinuit să eludeze posesivitatea asfixiantă a mamei și asperitățile nevrotice ale tatălui. Din fericire pentru el, au existat alții care să-i ghideze preocupările intelectuale, inclusiv angajatul tatălui său, un tânăr evreu galițian pe nume Oswald Sussman, care l-a și introdus în opera lui Karl Marx, unchiul Emmanuel Fromm, care l-a familiarizat cu vastitatea culturii europene, sau Rabinul Nehemiah Anton Nobel, liderul comunității evreilor ortodocși din Frankfurt, care l-a ajutat pe tânărul Erich să se apropie de misticismul iudaic.

Așadar, alături de experiența sângeroasă și traumatică a Primului Război Mondial, putem spune că toate cele trei coordonate—marxismul, înalta cultură europeană și misticismul iudaic—i-au modelat și influențat lui Erich Fromm dezvoltarea intelectuală.

Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București–d. 22 aprilie 1986, Chicago) s-a îndrăgostit de tema sacrificiului uman în anii 1930. Interesul pentru subiect era, măcar parțial, un aspect al activismului său politic în favoarea Legiunii Arhanghelului Mihail (Gărzii de Fier), mișcarea naționalistă și antisemită condusă de Corneliu Zelea Codreanu.

Ideologia sacrificială s-a aflat în centrul teoriilor politice ale Legiunii, alături de practica efectivă a membrilor săi. Abia după ce Garda de Fier a fost scoasă în afara legii iar mulți dintre membri au fost uciși, și după ce regimul mareșalului Antonescu a mai luptat încă de partea regimului național-socialist al lui Adolf Hitler în Al Doilea Război Mondial, Mircea Eliade și-a întors privirea și către alte aspecte ale ideologiei sacrificiale.

În 1939, scria și controversata piesă Ifigenia (jucată puțin în ’41, publicată abia în ’51), în care o aprecia pe fiica regelui Agamemnon ca victima voluntară a cărei moarte a făcut posibilă cucerirea grecească a Troiei. Tot el, în calitate de membru al corpului diplomatic al regimului la Lisabona, avea să publice, în 1943, o carte în limba portugheză despre virtuțile românești, în care prezenta „cele două mituri ale spiritualității românești”, glorificând disponibilitatea națiunii române de a muri prin descrierea tradițiilor sacrificiale din Meșterul Manole și Miorița.

Să amintim și că, în 1937, același Eliade dedicase nu mai puțin de trei articole martirilor Gărzii de Fier, Ion Moța și Vasile Marin, uciși în Spania—acolo unde se alăturaseră trupelor care luptau pentru Francisco Franco—și îngropați cu onoruri în România, pe 11 februarie 1937. Într-unul din articole, publicat în Vremea pe 24 ianuarie, revista de extremă-dreapta fățiș favorabilă Gărzii de Fier, Eliade scria că moartea lui Moța era plină de înțelesuri profunde, „un sacrificiu destinat să rodească, să întărească creștinismul, să anime tineretul”. Potrivit biografului său, Florin Țurcanu (vezi Mircea Eliade. Prizonierul istoriei), atunci când a scris Ifigenia, Eliade nu s-ar fi gândit, de fapt, la asasinarea „Căpitanului” (Codreanu) pe 30 noiembrie 1938 la Snagov, ci la moartea lui Moța pe frontul spaniol.

Se pare că piesa (Ifigenia) a fost cumva retipărită în 1951 de o editură a refugiaților români din Argentina și o nouă ediție, cu o prefață de Mircea Eliade până atunci nepublicată, datată august 1951, avea să fie dedicată către două persoane: Mihail Sebastian, prietenul evreu al lui Eliade, cel al cărui Jurnal conține informații atât despre pogromurile Gărzii de Fier cât și despre „căderea” lui Eliade la ideologia Legiunii, și Haig Acterian, care susținuse frenetic, alături de Eliade, campania Gărzii de Fier la alegerile din decembrie 1937. Tot din Jurnalul lui Sebastian aflăm că acesta citise Ifigenia lui Eliade încă din 1940 și că, deși nu mersese la premiera de pe 10 februarie 1941, care avea loc la două săptămâni după un pogrom al Legiunii, s-a dus la cea din martie de la Teatrul Național...

Mircea Eliade, care fusese acceptat ca secretar cultural al ambasadei României la Londra pe 10 aprilie 1940, deci cu zece luni înainte de ruptura dintre Antonescu și Garda de Fier, avea să-și mențină poziția diplomatică și după sângerosul conflict dintre Conducător și Legiune. Moartea mentorului Nae Ionescu, în martie ’40, avea, după cum spune și Florin Țurcanu, să-l elibereze cumva pe Eliade de toate obligațiile politice anterioare. Această nou-redobândită libertate interioară l-a făcut pe Eliade să înceapă o altă viață, iar pe 10 februarie 1941 s-a mutat la Lisabona (unde avea să stea până în 1945 și unde avea să devină un admirator declarat al regimului Salazar).

Nu încape vreo îndoială că politica românească interbelică va fi fost o afacere complexă, agitată și violentă, că Garda de Fier va fi devenit și mai demonică după asasinarea impetuosului ei lider și că simpatia lui Eliade pentru aspirațiile legionare va fi fost doar o fază trecătoare în evoluția sa. Chiar și așa, toate acestea reprezintă subiecte legitime care trebuie abordate direct, mai ales când avem de-a face cu un intelectual care s-a proclamat „un om al dreptei” și n-a ezitat să noteze în propriul jurnal despre cât de îndreptățit fusese să aibă această opțiune. Așa cum scria și Matei Călinescu într-un text al său despre România anilor interbelici, până în 1934, Eliade devenise „liderul nedisputat și «teoreticianul Generației Tinere», o generație al cărei crez era bazat pe primatul tinereții asupra bătrâneții—tinerețea fiind echivalată cu o fervoare spirituală, autenticitate, creativitate, idealism, în vreme ce vârsta înaintată simboliza rutina, inerția, corupția politică și materialismul îngust”.

Doar astfel putem înțelege cum temele favorite ale lui Eliade din anii ’30 (antisemitismul, elitismul, inițierea selectivă, indiferența morală, ezoterismul, forțele vitale și iraționale, misoginismul, naturalismul mistic, corporatismul, etc.) au fost prelucrate și transfigurate într-o operă respectabilă de istorie a religiilor. Această transpoziție a fost facilitată de faptul că temele politice interbelice fuseseră deja prezentate într-o formă mistică și exaltată. Din punct de vedere strict retoric, ele s-au caracterizat printr-unul și același lirism...