Marius Stan

Milan Kundera a descris Europa Centrală și de Est ca pe un „laborator” în care istoria supune umanitatea la experimente ciudate. Înfrângerea Germaniei în 1918 a dus la înflorirea artei și gândirii printre „națiunile mici”. A fost aici locul în care s-au produs cele mai aventuroase evoluții din cadrul ficțiunii moderne. Scriitorii central și est-europeni au reușit chiar să anticipeze multe din prefacerile lumii postbelice. Literatura acestui spațiu beneficia deja de o bogată tradiție a scriiturii utopice și absurde, dezvoltată ca reacție la cenzură, procedurile birocratice și administrarea Imperiilor Austro-Ungar, Prusac și Rus.

Mare parte din literatura europeană est-centrală a fost marcată de elemente anti-autoritare, de o evaluare grotescă a contradicțiilor umane, de reacții față de structurile de putere și o înțelegere profundă a structurilor sociale, personale și familiale care stau la baza guvernelor. Până la debutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Europa Est-Centrală a fost și locul predilect al artiștilor și scriitorilor care, eliberați din chingile preocupării pentru „supraviețuirea națională”, au înregistrat procesul de tranziție de la culturile populare agricole la statele-națiune industriale moderne, precum și toate ambiguitățile personale aferente.

Aici a fost spațiul în care Béla Bartók, Zoltán Kodály sau Leoš Janáček au transformat muzica populară în opere experimentale, unde Sigmund Freud a explorat tărâmul visului și al subconștientului, unde Hermann Broch, Joseph Roth, Franz Kafka, Bruno Schulz, Stanisław Witkiewicz, Jaroslav Hašek, Josef Nesvadba sau frații Čapek (Karel și Josef) au cochetat nu doar cu „limitele exterioare”, ci și cu limitele interioare ale umanității și identității umane. Toți, dar absolut toți, au scris la un moment sau altul despre efectele structurilor sociale moderne și ale sistemelor politice asupra vieții interioare a individului (zonele de frontieră ale percepției, conștiinței și legăturii acesteia cu cetățenia).

Toți au urmărit neabătut acele elemente care configurează îndeobște deciziile personale, publice și politice. Europa est-centrală a experimentat cu întreaga paletă a posibilităților secolului XX într-un timp foarte scurt, comprimat. Toate transformările au fost trăite mai întâi din calitatea de provincii îndepărtate ale vechilor imperii, apoi direct, prin experiența construirii unor națiuni democratice mici pe ruinele trecutului.

Stanisław Lem (n. 12/13 sept. 1921–d. 27 martie 2006) a fost și el un produs al acestei istorii și tradiții literare intense. S-a născut în orașul polono-ucrainean Lvov (Liov) din doctori cu origine iudaică. Tatăl său fusese medic în armata austro-ungară și capturat de ruși în 1915. Ca ofițer, a fost condamnat la moarte în fața plutonului de execuție, dar salvat de intervenția unui frizer evreu din Lemberg (vechea denumire a Lvovului). Odată depășită această „situație-limită”, tatăl lui Stanisław a devenit cel mai bun laringolog din Lvov. Micul Lem era singurul copil și nu i-au lipsit jucăriile sau guvernanta franceză. Până la vârsta de 18 ani, Lem studiase deja chimia și fizica, și scrisese trei volume de poezie. Numai că educația universitară i-a fost întreruptă o vreme de istoria politică, iar Stanisław Lem a trebuit să lucreze, cu acte false, ca mecanic într-un garaj.

Nu este locul acum pentru mai multe (și la fel de interesante) detalii biografice. Să spuneam doar că experiențele lui Lem în Polonia „capitalistă” interbelică, sub ocupațiile nazistă și sovietică, sau în Polonia postbelică, l-au făcut perfect conștient de fragilitatea tuturor sistemelor umane. Morala acestei mult prea complicate istorii regionale a fost pentru Lem aceea că, sub presiune, comportamentul uman este imposibil de anticipat. Sunt observații la care se va întoarce iar și iar de-a lungul carierei sale scriitoricești...

Opera sa timpurie făcea parte din foarte rigida lume literară stalinistă și se conforma optimismului general în privința inovației tehnologice, specific literaturii SF din epocă. Lem însuși descria perioada de până în 1956 ca pe una de „spălare pe creier” și-și privea opera de până atunci ca „lipsită de orice valoare”. Începând cu 1956 însă, romanele și povestirile sale încep să portretizeze personaje a căror viață interioară este misterioasă (chiar pentru ele însele). Lem a devenit din ce în ce mai preocupat și de discrepanța dintre tehnologie și capacitatea umană de a o folosi cum se cuvine. Era deja destul de popular printre iubitorii genului SF, dar prima carte care a făcut cu adevărat o impresie puternică a fost Eden (1959).

Odată cu Solaris (1961), Lem a cunoscut adevăratul succes. Cartea a fost tradusă în mai multe limbi și transpusă în cinematografie, cel mai notabil de către Andrei Tarkovski, în filmul omonim apărut în 1972.

Situația lui Lem a fost aceeași cu a oricărui alt scriitor de science-fiction din Blocul estic. SF-ul era întâmpinat cu un interes minor și, pe cale de consecință, nu era considerat o prioritate a programelor editoriale comuniste. De altfel, ori de câte ori survenea câte o criză a hârtiei sau în industria tipăriturilor, literatura SF era printre primele victime. Când cărțile lui Lem au început să se vândă și când a început să fie apreciat în afara Poloniei, autoritățile au început să se teamă că publicul citise în cărțile acestuia ceva care scăpase cenzurii. Se presupune adesea că dacă Lem a ajuns într-atât de cunoscut în fostul Bloc sovietic, opera sa fusese cumva încurajată sau patronată de către stat. Însă Lem a simțit mereu că munca sa a fost mai degrabă tolerată și nicidecum încurajată de către autorități. Toate cărțile sale au apărut mai întâi în tiraje reduse. La rigoare, a fost tocmai această marginalitate a science-fiction-ului cea care i-a permis lui Stanisław Lem libertatea de a scrie aproape tot ce-și dorea.

În Polonia, a fost acuzat de „escapism cosmic”, dar opera sa poate fi citită și ca o serie de critici subversive la adresa sistemului politic prevalent și a mentalităților pe care acesta le generase. Solaris, bunăoară, este o puternică parabolă despre dificultatea de a pătrunde în sistemele de informație închise, fie că acel sistem este o limbă, o țară sau o configurație politică. Așadar, putem spune că Lem a anticipat evoluția aproape obsesivă a acestei teme în scrierile disidente ale anilor 1970 și 1980. Disidenți precum Leszek Kołakowski, Adam Michnik sau Jacek Kuroń, poeți precum Stanisław Barańczak sau scriitori precum Kazimierz Brandys, au abordat cu toții astfel de teme și au „forțat” cenzura să acționeze împotriva lor...

Umanitatea poate sta liniștită: niciun dezastru, oricât de teribil, nu este lipsit de un izbăvitor conținut social. Cel puțin asta ar vrea să credem broșurile de „supermarket” sau oricare alte sloganuri de tipul „În Evul Mediu, Moartea Neagră a ras de fața pământului 55 de milioane de europeni, însă catastrofa a schimbat lumea pentru totdeauna și a dus la Renaștere”.

Încă de la Tucidide, cronicarii au încercat să înțeleagă de ce în post-șocul molimei crește nivelul violenței, distrugând culturi seculare, răspândind pesimism și religiozități transcendente. Tocmai această modificare a stării de spirit poate arunca o nouă lumină asupra Renașterii, cu accentul ei pe „faimă și glorie”, care trebuie că s-a cristalizat și ca urmare a celei mai mari mortalități cunoscute până atunci în Occident. Însă cineva trebuie să se cutremure contemplând la moartea a peste 50 de milioane de oameni ca rețetă pentru reînnoirea socială.

Este adevărat și că interesul oamenilor pentru variile dezastre se schimbă odată cu timpul. Nu mai împărtășim astăzi fixația lui Voltaire pentru înțelesurile cutremurului de la Lisabona (1755) și nici mortalitatea imensă a gripei epidemice din 1918 nu le mai dă ghes scriitorilor să contemple lucrurile de pe urmă. Doar interesul pentru Ciuma Neagră pare aproape etern, iar subiectul beneficiază, probabil, de cea mai largă bibliografie dintre toate epidemiile cunoscute în istorie.

Una din expresiile memorabile ale lui Johan Huizinga din Amurgul evului mediu este chiar titlul primului său capitol: „Caracterul aprig al vieții”. Era doar o încercare de a rezuma psihologia colectivă a Burgundiei și nordului Franței după molimă, care abia dacă menționa ciuma, însă alții, urmând indiciile lui Huizinga, au arătat că societatea devenise mai violentă tocmai din cauza epidemiei, că mortalitatea în masă ieftinise viața și favorizase astfel războiul, crima, revolta populară, valurile de autoflagelați și chiar persecuțiile împotriva evreilor.

În Florența, Genova, Veneția și mare parte din nordul Italiei, cheltuielile de război au crescut exponențial după Moartea (Ciuma) Neagră din 1348, așa cum o arată datoria consemnată istoric a statelor. În Siena, aceste presiuni fiscale au dus în 1355 la răsturnarea unuia din cele mai durabile regimuri politice din istoria orașelor-state italiene—Consiliul celor Nouă—, care fusese instituit încă de la 1287. După ce Moartea Neagră i-a ucis mai mult de trei sferturi din populație și i-a avariat economia, Siena a fost cuprinsă de neliniște socială, conflicte și o rapidă succesiune de guverne (într-un singur an, 1368, răscoalele au răsturnat trei regimuri).

Moartea Neagră a dat și o nouă notă de intensitate istoriei persecuțiilor împotriva evreilor. Epidemia de ciumă din Cracovia și împrejurimi de la 1360 a fost pusă pe seama acestora, iar cei mai mulți au fost arși de vii. Chiar și așa, în pofida unor episoade izolate, până la mijlocul secolului al XV-lea, evreii au participat alături de creștini la eforturile de împiedicare a răspândirii ciumei. Schimbările produse de valurile succesive de molimă au variat de la scepticismul legat de remedii, leacuri și măsuri preventive, la noi soluții imaginate de doctori și clerici.

În timp, cronicarii altor ciume au învățat să nu se mai uite la stele, șerpi, broaște și chiar la Dumnezeu, și au încercat să înțeleagă originile și transmisia bolii. Pe undeva pe aici, prin acest peisaj medieval, plin de încercări și erori, s-a infiltrat și ideea de imunitate, atunci când au constatat pentru prima oară cum ciuma lovea și mai viguros în regiunile care nu cunoscuseră episoade contagioase anterioare. Rămâne să ne întrebăm cum putem explica această schimbare de mentalitate și dacă nu cumva ea a depins, în bună măsură, și de natura flagelului...

Mai târziu, în secolul XX, istoricii și oamenii de știință au presupus că a treia epidemie de ciumă care a lovit Hong Kong-ul în 1894 și s-a răspândit peste oceane era de același fel cu boala care înjumătățise populația Europei la mijlocul secolului al XIV-lea. Presupunerea lor se baza pe o așa-zisă similaritate a semnelor și simptomelor între pandemiile medievală și cea modernă. Să credem și-n semne, ar fi morala acestei povești. Giovanni Boccaccio ne-a lăsat fără urmă de îndoială faptul că Florența fusese devastată de Yersinia pestis la 1348 și nu ar trebui să tratăm descrierile poetice ale pustulelor ca invenții menite doar să sporească imaginea dezgustătoare a ciumei.

Pasajul din Decameron care descrie flagelul este faimos pe bună dreptate și, deși originile sale retorice dictează un fel de precauție, rămâne de o importanță crucială pentru înțelegerea atitudinii lui Boccaccio în privința morții. În plus, pasajul se ocupă aproape exclusiv de manifestările externe ale morții și ultimele ritualuri, în vreme ce starea spirituală și emoțională a muribundului sau regretele sfâșietoare ale supraviețuitorilor sunt ignorate în tăcere. Accentul pe aspectele publice ale morții nu este însă vreo reacție bruscă sau temporară față de grotescul spectacol al ciumei, ci, mai degrabă, manifestarea unei atitudini de lungă durată, ale cărei ultime urme abia ce au dispărut.

Moartea pentru omul secolului XIV era o ocazie socială supremă, un ritual în care muribundul juca un rol central conștient, își exprima ultimele dorințe și gânduri în compania familiei, a preotului și chiar a unor străini. Este și motivul pentru care agonia solitară a victimelor ciumei a devenit pentru Boccaccio o abatere dureroasă de la normă...