Marius Stan

Perioada stalinistă a fost percepută uneori ca o tranziție naturală în evoluția Uniunii Sovietice după Lenin, ca o filosofie utopică ce conduce inevitabil la dezvoltarea unui sistem totalitar (vezi Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului, vol. 3). Alteori, a fost explicată ca emergența unui despotism oriental oportunist, în ajunul unei revoluții, într-un stat hiper centralizat.

Corvoada succesiunii la conducerea de partid și de stat a apărut pentru prima oară în calea noului regim sovietic cu o repeziciune dramatică, la mai puțin de cinci ani de la nașterea sa. Lenin, părintele recunoscut al Revoluției bolșevice, liderul de necontestat al partidului comunist și căpetenia executivă a statului sovietic în calitatea sa de președinte al Consiliului Comisarilor Poporului (din 8 noiembrie 1917), a avut primul atac cerebral pe 26 mai 1922, la vârsta de 52 de ani. Aveau să mai treacă vreo șapte ani până când regimul își va redobândi nivelul de control individual pe care l-a pierdut în acea zi.

Până în 1922, Revoluția era o afacere încheiată. Partidul bolșevic rezistase cu succes perioadei critice de la început, când a fondat noul regim și l-a apărat într-un război civil. Odată cu instituirea Noii Politici Economice în 1921, restabilind elementele esențiale ale unei economii de piață și limitând acțiunea statului la deciziile mari, importante, regimul a reușit să atingă un minimum de stabilizare post-revoluționară (deși cursul viitoarelor politici rămânea necunoscut).

În cadrul partidului, de asemenea, stabilitatea a fost atinsă prin disciplină organizatorică și interzicerea activităților facționale, care au fost urmărite în paralel. Un motiv al acestei înăspriri a fost chiar ascensiunea unui mai puțin cunoscut lider comunist într-o poziție proeminentă din afacerile organizatorice ale Partidului: Iosif Vissarionovici Djugașvili. Pe 3 aprilie 1922, poziția lui Stalin în organizație a fost recunoscută de jure prin alegerea sa în nou creata funcție de Secretar General al Partidului (deci cu mai puțin de două luni înainte de primul atac al lui Lenin).

Nu trebuie însă să deducem de aici că această derulare a evenimentelor l-a transformat pe Djugașvili într-un virtual moștenitor. Conducerea Partidului era, cel puțin în teorie, exercitată colectiv de către Biroul Politic (Politburo) creat în 1919. În 1922, acesta era compus, în afară de Lenin, din alți șase tovarăși: Lev Troțki, comisar de război și adevăratul locotenent al lui Lenin în timpul Războiului civil; Grigori Zinoviev, președintele Internaționalei Comuniste și bosul din Leningrad; Lev Kamenev, alter ego-ul lui Zinoviev și vice-președintele Consiliului Comisarilor Poporului; Stalin, noul Secretar General al Partidului; Alexei Rîkov, alt vice-președinte al Consiliului Comisarilor Poporului, șef al Consiliului Economic Superior; și Mihail Tomski, liderul sindicatelor bolșevizate.

Să mai spunem doar că ordinea aceasta ar fi reprezentat, în „buna tradiție” sovietică, și ordinea precedenței la acea dată. Până în aprilie 1923, Troțki continua să apară mai proeminent decât Stalin în presa sovietică. Deci Stalin era încă doar unul dintr-un grup, cu o aplecare specială spre chestiunile organizatorice de partid (o specializare strategică, așa cum avea să se dovedească).

Evenimentele anului următor (1923) din cadrul acestui cerc de lideri supremi rămân întrucâtva obscure. Prima reacție, în mod evident, a fost o coaliție menită să zădărnicească aspirațiile celui mai proeminent subaltern al lui Lenin, Lev Davidovici Troțki. Un grup de trei, troika sau triumviratul lui Zinoviev, Kamenev și Stalin, a preluat conducerea partidului cu ajutorul Politburo-ului. Troțki se bucura de suficient prestigiu în partid spre a se face temut de ceilalți lideri ca un posibil „pericol bonapartist”. Totodată, natura sa dominantă, lipsa lui de finețe în politica personală și tot felul de alte resentimente i-au făcut pe ceilalți lideri reticenți în a se pune la dispoziția lui. Alături de toate acestea, trebuie să adăugăm, desigur, controversele facționiste din 1918 și 1920–1921, când toți tovarășii de Birou Politic ai lui Troțki la momentul 1922 îl susținuseră pe Lenin împotriva sa. Ascensiunea lui Troțki prevestea, așadar, o regrupare substanțială a pozițiilor guvernamentale și de partid.

Toți acești factori au contribuit la convingerea majorității Biroului Politic și Comitetului Central al Partidului că principiul conducerii colective trebuie apărat și că diriguirea provizorie a partidului trebuie susținută sub forma acelui triumvirat, oricum limitat și divizat. În acest sens, i-ar fi fost imposibil lui Troțki să aibă o reacție fățișă. În toamna lui 1922, Lenin a beneficiat de neobișnuita ocazie de a se întoarce „din mormânt” doar pentru a constata surescitarea discipolilor săi...

Scriitorul ceh Milan Kundera împlinește azi, 1 aprilie, 91 de ani. Cititorii occidentali l-au descoperit odată cu romanul său de debut, Gluma (1967), publicat în Cehoslovacia în ajunul Primăverii de la Praga. Eroul cărții, Ludvik, sfârșește într-un fel de batalion disciplinar pentru a-i fi răspuns ironic entuziastei sale prietene comuniste, Marketa, cea care îi scrisese despre „atmosfera sănătoasă” care domnește în cadrul unei tabere de reciclare a Partidului: „Optimismul este opiumul popoarelor! Atmosfera sănătoasă duhnește a prostie! Trăiască Troțki! Ludvik”.

Tema excluderii din ceea ce Kundera numește „cercul magic al puterii” este recurentă în mai multe din romanele sale. Gluma—o „carte cultă”, cum o numea David Lodge—este povestea vieții individuale zdrobită de absurditatea unui sistem politic (și a unei epoci). Ludvik, ale cărui atitudini fuseseră considerate multă vreme „incorecte”, „individualiste” și mult prea „intelectuale”, este exclus din universitate și partid. După câțiva ani de muncă silnică, Ludvik rămâne fără orice iluzii legate de sistem. Pierderea convingerii sale politice este agravată doar de dezamăgirea legată de oameni: nu poate uita fatala ședință de partid în urma căreia fusese (unanim) exclus, trădat până și de cei mai buni prieteni. Eșuând în a se răzbuna pe cei care îl ruinaseră, fostul student comunist ajunge la concluzia că viața este o mare și crudă farsă. Pe măsură ce romanul se apropie de sfârșit, Ludvik se întoarce la provincia copilăriei sale, în căutarea unor valori mai „tradiționale”.

Mesajul Glumei pare a fi acela că ideologia comunistă este o chestiune de credință. Kostka, un comentator al lui Ludvik în roman, introduce sugestia apropierii dintre socialism și creștinism, o idee foarte la modă la sfârșitul anilor 1960. Dedesubtul presiunilor sociale și politice ale mediului înconjurător, protagoniștii lui Kundera sunt, de asemenea, și ființe complet private. Prietenia, dragostea, ura, gelozia sunt analizate cu subtilitate și profunzime. În acest sens, abilitatea autorului de a crea personalități „colorate”, cu vieți interioare bogate și pasiuni ce le permit să se ridice deasupra propriului mediu, transformă romanul lui Kundera într-o narațiune matură asupra experienței politice.

Milan Kundera a ales să trateze falimentul idealurilor regimului totalitar nu prin denunțare, ci prin ironie. În locul unei condamnări (asemeni lui Soljenițîn) a proceselor trucate (Slánský), a asasinatelor politice, șantajelor, amenințărilor sau spaimei, în locul unui manifest anticomunist despre perversitatea unui regim bazat pe obediență, credință oarbă în Partid și eradicarea gândirii critice, autorul alege calea unui gen non-dogmatic care îi permite să înțeleagă aventura umană din „capitala” complexității și ambiguității. Supraviețuirea în Europa de Est a presupus și o anumită conștientizare a subtextului, o hermeneutică zilnică a suspiciunii.

Într-un anumit sens, Gluma este un roman care ilustrează perfect această ambiție și servește ca motiv emblematic pentru o întreagă operă. Nu trebuie să plângi din cauza istoriei pentru că istoria joacă renghiuri de prost gust omului, ne spune Kundera. „Gluma” ar putea fi, de fapt, titlul tuturor romanelor lui Milan Kundera. Și deși argumentul lor este mereu farsa, tragedia nu se află nici ea prea departe. Tragicul și comicul sunt inextricabil legate. Comicul nu face o situație mai plăcută, mai suportabilă, ci, din contră: a descoperi comicul unei situații sau al unui personaj înseamnă a deschide un abis. Invazia sovietică din august 1968 și brutalitatea regimului de tip stalinist au văduvit tinerii cehoslovaci de un întreg sistem de iluzii. Opera lui Kundera reface, în acest sens, traseul unor vieți devastate. Prietenilor de ieri le trebuie extrem de puțin pentru a deveni dușmanii de azi și, în general, nu-i trebuie prea mult vieții să se schimbe.

Întreg misterul existenței umane rezidă în faptul că ea se petrece în imediata vecinătate și chiar în contact direct cu această „graniță” subțire. Cel care vorbeșteaici este chiar Jan, în Cartea râsului și a uitării. Jan care va trece granița și-și va părăsi țara. Cel care vorbește aici este chiar Jakub, în Valsul de adio. Cel care vorbește aici este Kundera însuși, refugiat la Paris. Sunt ființe ale căror vieți s-au schimbat ireversibil.

Doar uitarea poate lua locul iertării, pare a sugera Kundera. Păcatele comise rămân gravate pe zidul imaginar al existenței, fără redempțiune și fără scuze. Ludvik vrea răzbunare, dar aceasta îi fuge de sub picioare. Zemánek, prietenul care îl trădase, s-a schimbat și el. Cel care stă în fața lui în Brno (nu întâmplător locul nașterii personajului—Ludvik—și autorului—Kundera) nu mai este cel pe care îl știa. A îmbătrânit și a ales opoziția politică. Ironia tristă a Glumei demonstrează că soarta scapă celor care cred că o stăpânesc. Băieții răi devin băieții buni, Istoria nu are niciun înțeles, iar existența este doar o farsă sinistră într-o lume în care omul gândește, iar Dumnezeu râde...