Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Marius Stan blog image
Marius Stan blog image

În 1947, când David Rousset inventa expresia „univers concentraționar”, el nu făcea decât să încurajeze eforturile supraviețuitorilor Holocaustului de a-și spune povestea, coroborând aceste mărturii și oferindu-le un loc fizic și psihologic comun. Universul concentraționar era, potrivit lui, „un univers aparte, complet izolat, straniul regat al unei fatalități neverosimile” (v. Other Kingdom), deci, aproape imposibil de descris în toate dimensiunile sale.

Orice încercare de a reprezenta iadul concentraționar trebuie să țină cont de realitatea fiecărui supraviețuitor în parte. Conceptul lui Rousset este util pentru că are potențialul de a cuprinde impactul universal al genocidului și importanța sa pentru generațiile prezente și viitoare.

Theodor Adorno a declarat în mod faimos că „a scrie poezie după Auschwitz este o barbarie” pentru că transformarea haosului moral în formă estetică ar justifica, în cele din urmă, acel haos în termeni estetici. Hans Magnus Enzensberger a răspuns acestei provocări spunând că tăcerea ar însemna, de fapt, capitularea în fața cinismului și, prin urmare, o concesie făcută acelor forțe care creaseră Auschwitzul. Chiar și așa, este unanim acceptat faptul că a sta mărturie este „responsabilitatea”—adesea percepută ca sacră—supraviețuitorului.

Dar ce s-a întâmplat cu tentativele de a traduce asemenea experiențe în limbajul lumii exterioare, de a-i pune pe cei nevătămați să înțeleagă universul concentraționar? Ce adjective și ce metafore au putut fi introduse spre a comunica esența acelui „straniu regat”? Așa cum mărturisea același Rousset, „până și eu, după mai mult de un an acolo, nu pot vorbi despre asta fără sentimentul că aș inventa totul. Fie asta, fie relatarea unui vis pe care altcineva l-a avut”.

Ceea ce s-a petrecut a fost într-atât de cumplit în natura sa, într-atât de lipsit de precedent istoric și de dificil de înțeles, încât niciun narator, oricât de iscusit, nu a putut reda întocmai. S-a spus că mintea umană nu mai fusese vreodată confruntată cu o asemenea realitate, la o asemenea scară. O situație în care nicio nevoie umană de bază n-a putut fi împlinită, în care percepția, planificarea și viața coerentă au fost înlocuite brutal de iminența atotpătrunzătoare a morții, în care ambiția și imboldurile umane au fost înlocuite de dorința de a dispărea din calea torturii și selecției și în care atât de mulți oameni anterior civilizați și-au lăsat la o parte sau au uitat principiile fundamentale în tentativa lor de a supraviețui. Vorbim, la rigoare, de complexitatea răspunsului uman în fața situațiilor existențiale extreme.

După Auschwitz, scriitorii au fost confruntați cu nevoia urgentă de a comunica oroarea, dar și cu descurajanta problemă estetică a reconcilierii lumii convenționale cu cea irațională căreia abia îi supraviețuiseră. Răspunsurile la această provocare au fost variate și chiar de o calitate literară inegală. Unele narațiuni au fost autobiografice, precum Noaptea lui Elie Wiesel, în care autorul este inițiat nu în viață, ci în moarte. Altele au investigat aspecte particulare ale vieții în lagăr, precum povestirea lui Tadeusz Borowski, This Way for the Gas, Ladies and Gentlemen, în care viitoarele victime devin executanți doar pentru a dejuca propria lor moarte anunțată.

Alte piese din ceea ce se cheamă „literatura atrocității”, deși scrise în perioade de profundă disperare, reușesc să-și păstreze o anumită detașare: de pildă, însemnările din Ghetoul Varșoviei ale lui Emanuel Ringelblum. Au existat și destul de multe răspunsuri care au coborât în zona unei subiectivități aproape isterice, cum a fost scurta povestire Gardianul (Die Wache) a Salei Pawlowicz, însă operele considerate „de succes” în literatura atrocității au rămas cele care combină descrierea atentă cu rememorarea precisă (o „cerință” aproape indecentă din perspectiva supraviețuitorilor—vezi textul lui Irving Howe, How to Write About the Holocaust).

Unul dintre supraviețuitori, italianul Primo Levi, a reușit să descrie universul concentraționar într-un mod tulburător și convingător în memoriile sale intitulate Mai este oare acesta un om?. Tânărul de 24 de ani, chimist prin formație, era partizan în decembrie 1943, atunci când comandoul său a fost capturat de milițiile fasciste. Levi a fost internat la Fossoli și deportat în februarie 1944 la Auschwitz. La acea dată, pentru că mâna de lucru era din ce în ce mai puțină, autoritățile germane au decis să prelungească speranța de viață a internaților prin creșterea rațiilor și rărirea triajelor. Primo Levi a supraviețuit unsprezece luni până la eliberarea lagărului, pe 27 ianuarie 1945.

Iadul este prin urmare un loc în care umbra goală a omului, redus de la subiect la obiect, se află la mila unor forțe insurmontabile. Pentru un italian cultivat precum Levi, Iadul, cel puțin în puternica lui variantă alegorică dantescă, a reprezentat o noțiune familiară de la vârste fragede. Este, dacă vreți, ceea ce-a făcut din viziunea lui Dante un companion al lui Levi în toată această călătorie a sa prin Infern, sau, un aliat de nădejde atunci când prizonierul devenit autor a trebuit să se confrunte cu dureroasa sarcină de a-și povesti calvarul...

Marius Stan blog image
Marius Stan blog image

Gândirea filosofică italiană de secol XX s-a coagulat în jurul a trei mari bastioane intelectuale, fiecare cu traiectoria ei ideologică specifică. În același timp, fiecare poziție filosofică și-a avut propria corespondență politică, în liberalism, în socialism și în fascism.

Figura liberală a fost, desigur, Benedetto Croce (1866–1952), tradus și receptat cu brio și în alte spații culturale. Sindromul Croce a generat așadar o imagine pozitivă, puternică a gândirii sociale italiene în secolul trecut. Cu toate acestea, liberalismul a tins să minimalizeze (și mai puțin să promoveze) o înțelegere profundă a forțelor stângii și dreptei, reprezentate în filosofia italiană de ceilalți doi titani, Antonio Gramsci (1891–1937) și Giovanni Gentile (1875–1944).

Toți cei menționați au constituit un fel de triumvirat al moștenirii hegeliene în Italia. Și chiar dacă numele lui Benedetto Croce ținea mai degrabă de un cult anglo-saxon, în peninsulă, acolo unde forțele politice erau foarte mult expresia practică a filosofiei, operele lui Gramsci și Gentile au devenit la fel de cunoscute.

În Mitul statului (carte apărută în traducere românească la Institutul European în 2001), Ernst Cassirer observa cu multă subtilitate că puterea hegelianismului poate fi determinată simbolic prin conflictul dintre Wehrmacht-ul nazist și Armata Roșie. O intuiție grozavă, am putea spune, însă o prezență și mai puternică a imaginii hegeliene în lumea modernă a fost Italia în perioada fascistă. Vorbim, până la urmă, de țara în care trei tipuri de înțelepciune hegeliană au concurat pentru supremație: acel Hegel care vedea voința statului ca subordonată spiritului intim al libertății (Croce), acel Hegel care vedea statul ca pe un moment de autonegare de-a lungul impulsului istoric către emancipare umană (Gramsci) și acel Hegel care vedea în stat împlinirea organizării umane (Gentile). Ideea care se desprinde de aici este aceea că Hegel a furnizat tuturor celor trei gânditori anumite reguli de bază, de la o privire istoricistă asupra problemelor structurii sociale la un anumit respect pentru toate formele culturale.

Tot Hegel s-a dovedit a fi un adevărat „punct nevralgic” pentru cei trei filosofi. Vorbim, desigur, de suspiciunea că liberalismul lui Benedetto Croce era prea istoric și insuficient empiric, de suspiciunea că socialismul lui Gramsci era prea umanist și insuficient de bolșevic, și, în fine, de suspiciunea că Gentile era un fascist fosilizat, incapabil să facă saltul către iraționalitate sau religiozitate. Chiar și așa, mesajul comun al celor trei, cu toate ambiguitățile și frustrările aferente, fusese calat pe lupta filosofiei sociale italiene pentru apărarea onoarei cetățenilor liberi împotriva forțelor politice și obscurantismului intelectual.

Să ne aducem aminte că la începutul veacului trecut, Croce și Gentile reformaseră idealismul german și dăduseră naștere neo-idealismului, cel mai important curent filosofic italian al secolului XX. În același timp, fascizantul Gentile s-a izolat de bunăvoie de științele sociale franco-italiene ale epocii sale și de operele unor Vilfredo Pareto (1848–1923), Gaetano Mosca (1858–1941), Robert Michels (1876–1936) sau Georges Sorel (1847–1922). Din acest punct de vedere, putem să-l privim pe Gentile și ca pe un gânditor incapabil să treacă peste iluziile romantic-istoriciste ale secolului XIX timpuriu.

Ezitările lui Gentile în fața aberațiilor fasciste ale Risorgimento au luat forma unei retrageri din lumea realităților sociale și a unei instalări confortabile în teoriile metafizice ale autorității de stat ca singură cale spre salvarea umană. Am înțelege chiar și acest lucru dacă toate statele ar fi întruparea perfectă a comportamentului moral, însă, până la înfăptuirea acelei „minuni”, nu putem decât să deplângem (ieri, la fel ca și azi) echivalarea stupidă a ideologiilor statiste și a umanismului.

Filosofia italiană este văzută așadar ca un răspuns la moștenirea lui Hegel pentru că fiecare dintre aceste trei figuri majore, în feluri diferite, a evidențiat principalele probleme ale noii epoci: dimensiunea mitică și dimensiunea istorică a acțiunii.

*Recomandare de lectură: Rocco Rubini, The Other Renaissance: Italian Humanism Between Hegel and Heidegger (University of Chicago Press, 2015).

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG