Marius Stan

Gândirea filosofică italiană de secol XX s-a coagulat în jurul a trei mari bastioane intelectuale, fiecare cu traiectoria ei ideologică specifică. În același timp, fiecare poziție filosofică și-a avut propria corespondență politică, în liberalism, în socialism și în fascism.

Figura liberală a fost, desigur, Benedetto Croce (1866–1952), tradus și receptat cu brio și în alte spații culturale. Sindromul Croce a generat așadar o imagine pozitivă, puternică a gândirii sociale italiene în secolul trecut. Cu toate acestea, liberalismul a tins să minimalizeze (și mai puțin să promoveze) o înțelegere profundă a forțelor stângii și dreptei, reprezentate în filosofia italiană de ceilalți doi titani, Antonio Gramsci (1891–1937) și Giovanni Gentile (1875–1944).

Toți cei menționați au constituit un fel de triumvirat al moștenirii hegeliene în Italia. Și chiar dacă numele lui Benedetto Croce ținea mai degrabă de un cult anglo-saxon, în peninsulă, acolo unde forțele politice erau foarte mult expresia practică a filosofiei, operele lui Gramsci și Gentile au devenit la fel de cunoscute.

În Mitul statului (carte apărută în traducere românească la Institutul European în 2001), Ernst Cassirer observa cu multă subtilitate că puterea hegelianismului poate fi determinată simbolic prin conflictul dintre Wehrmacht-ul nazist și Armata Roșie. O intuiție grozavă, am putea spune, însă o prezență și mai puternică a imaginii hegeliene în lumea modernă a fost Italia în perioada fascistă. Vorbim, până la urmă, de țara în care trei tipuri de înțelepciune hegeliană au concurat pentru supremație: acel Hegel care vedea voința statului ca subordonată spiritului intim al libertății (Croce), acel Hegel care vedea statul ca pe un moment de autonegare de-a lungul impulsului istoric către emancipare umană (Gramsci) și acel Hegel care vedea în stat împlinirea organizării umane (Gentile). Ideea care se desprinde de aici este aceea că Hegel a furnizat tuturor celor trei gânditori anumite reguli de bază, de la o privire istoricistă asupra problemelor structurii sociale la un anumit respect pentru toate formele culturale.

Tot Hegel s-a dovedit a fi un adevărat „punct nevralgic” pentru cei trei filosofi. Vorbim, desigur, de suspiciunea că liberalismul lui Benedetto Croce era prea istoric și insuficient empiric, de suspiciunea că socialismul lui Gramsci era prea umanist și insuficient de bolșevic, și, în fine, de suspiciunea că Gentile era un fascist fosilizat, incapabil să facă saltul către iraționalitate sau religiozitate. Chiar și așa, mesajul comun al celor trei, cu toate ambiguitățile și frustrările aferente, fusese calat pe lupta filosofiei sociale italiene pentru apărarea onoarei cetățenilor liberi împotriva forțelor politice și obscurantismului intelectual.

Să ne aducem aminte că la începutul veacului trecut, Croce și Gentile reformaseră idealismul german și dăduseră naștere neo-idealismului, cel mai important curent filosofic italian al secolului XX. În același timp, fascizantul Gentile s-a izolat de bunăvoie de științele sociale franco-italiene ale epocii sale și de operele unor Vilfredo Pareto (1848–1923), Gaetano Mosca (1858–1941), Robert Michels (1876–1936) sau Georges Sorel (1847–1922). Din acest punct de vedere, putem să-l privim pe Gentile și ca pe un gânditor incapabil să treacă peste iluziile romantic-istoriciste ale secolului XIX timpuriu.

Ezitările lui Gentile în fața aberațiilor fasciste ale Risorgimento au luat forma unei retrageri din lumea realităților sociale și a unei instalări confortabile în teoriile metafizice ale autorității de stat ca singură cale spre salvarea umană. Am înțelege chiar și acest lucru dacă toate statele ar fi întruparea perfectă a comportamentului moral, însă, până la înfăptuirea acelei „minuni”, nu putem decât să deplângem (ieri, la fel ca și azi) echivalarea stupidă a ideologiilor statiste și a umanismului.

Filosofia italiană este văzută așadar ca un răspuns la moștenirea lui Hegel pentru că fiecare dintre aceste trei figuri majore, în feluri diferite, a evidențiat principalele probleme ale noii epoci: dimensiunea mitică și dimensiunea istorică a acțiunii.

*Recomandare de lectură: Rocco Rubini, The Other Renaissance: Italian Humanism Between Hegel and Heidegger (University of Chicago Press, 2015).

Statul Independent al Croației, care a luat ființă pe 10 aprilie 1941 odată cu ocuparea nazistă a Iugoslaviei, a fost al treilea sau al patrulea cel mai important stat fascist și, cu siguranță, al doilea cel mai sângeros după Germania hitleristă.

Falangismul spaniol a fost de departe cel mai longeviv, dispărând abia în 1977, dar nu s-a bucurat vreodată de prea multă autonomie, puterea fiind concentrată în mâinile lui Francisco Franco. În România, Legiunea Arhanghelului Mihail împărțea puterea cu mareșalul Ion Antonescu, situație care a durat vreme de cinci luni haotice, până când partidul a fost suprimat violent, cu aprobarea lui Hitler. În Ungaria, unde mișcarea Crucilor cu Săgeți s-a bucurat de un larg sprijin popular, partidul a venit la putere doar ca marionetă germană, în ultimele luni ale războiului.

Așadar, prin comparație, mișcarea Ustașa a lui Ante Pavelić s-a bucurat de autonomie de acțiune în Croația timp de patru ani și, în special în perioada 1941–1942, s-a făcut responsabilă de crime în masă împotriva evreilor și sârbilor (peste 200.000 de victime în primul an, o cifră încă supusă unor aprinse dezbateri). Din acest punct de vedere, Statul Independent al Croației reprezintă un studiu de caz paradigmatic pentru cultura politică de tip genocidar.

Spre deosebire de alte state din aria de influență a lui Hitler, satelitul croat a avut și o agendă ideologică genocidară de la bun început. Primele legi și acțiuni confirmă obsesia potrivit căreia statul național croat trebuie să-și curețe corpul politic de elementele „străine”. Mișcarea lui Ante Pavelić era, de fapt, amestecul dintre ideologia totalitară a Axei și o versiune agresivă de șovinism. Antisemitismul Ustașa era importat, în vreme ce anti-sârbismul ei era indigen.

Înainte de 1941, influența lui Pavelić în politica croată fusese minoră și cei câțiva separatiști grupați în jurul său n-ar fi supraviețuit fără gestul lui Mussolini de a-i adăposti. Dictatorul italian chiar îl vedea pe Pavelić drept șansa Italiei de-a pune mâna pe Dalmația. Prăbușirea Iugoslaviei a depins însă de decizia Germaniei de a ataca în forță, iar ideea înființării statului independent croat s-a înfiripat tot la Berlin. Oficial, acest stat era inclus în sfera de influență balcanică a Italiei, dar a devenit rapid o coposesiune italo-germană. Influența italiană a rămas una vag simbolică.

Comandanții naziști au fost șocați ei înșiși de violența Ustașa. Din această „revoluție a sângelui”, cum o numeau partizanii lui Ante Pavelić, n-au scăpat nici sârbii, nici evreii sau țiganii, nici croații anti-fasciști. Cu luni de zile înaintea Conferinței de la Wannsee (ianuarie 1942) care a decis implementarea Soluției Finale, regimul fascist din Croația inaugurase deja propriul lui Holocaust. Este foarte probabil ca, până în 1945, numărul sârbilor uciși de regimul fascist croat să fi depășit jumătate de milion. Și chiar dacă guvernul Ustașa a abandonat după un an obsesia exclusivă pentru eliminarea fizică în favoarea asimilării și conversiei la catolicism, brutalitatea și crimele au continuat în anumite zone până la terminarea războiului.

Asemeni fascismului italian și nazismului, ideologia Ustașa era deopotrivă modernă și anti-modernă, tradiționalistă și totuși revoluționară, atașată de vechile mituri și istorii naționale ca bază pentru construirea unui viitor pur din punct de vedere rasial. În același timp, în paralel cu pretențiile revoluționare ale Ustașa, Ante Pavelić a fost împins de volatilul context al războiului (global și civil deopotrivă) în zona unor compromisuri ambigue cu Biserica Catolică, intelighenția culturală non-Ustașa și chiar conducerea antebelică a Partidului Țărănesc Croat.

Până la urmă, fără a fi înfăptuit „Omul Nou” și „Noua Ordine”, regimul fascist croat a ajuns să se descrie pe sine ca apărător al valorilor culturale și civilizației europene. Ceea ce s-a știut mai puțin până în ultimii ani a fost că ustașii erau extrem de atenți la modul în care populația vedea noul stat și au alocat resurse importante prezentării campaniei lor de regenerare și purificare națională într-o manieră care sperau să atragă sprijin popular. Chiar și așa, mișcarea Ustașa a eșuat în a-și atinge obiectivele culturale și politice.

În timpul și după Războiul de Independență din Croația (1991–1995), ustașii au fost reabilitați de către anumiți politicieni și intelectuali naționaliști, și prezentați drept patrioți croați și anticomuniști. Deși nu la fel de înflăcărate ca în anii 1990, dezbaterile despre Ustașa, partizani și cetnici (extremiștii sârbi) sunt încă prezente în spațiul politic croat.