Marius Stan

„Bolșevismul, doctrina revoluționară a partidului care a preluat puterea pe 24–25 octombrie 1917, și-a datorat existența lui Vladimir Ilici Ulianov, care și-a luat numele de Lenin.” Așa își începe Leonard Schapiro lucrarea clasică intitulată The Russian Revolutions of 1917: The Origins of Modern Communism.

Această frază este la fel de succintă și revelatoare precum primele propoziții ale lui Leszek Kołakowski din Principalele curente ale marxismului: „Karl Marx a fost un filosof german. Enunțul acesta nu se spune cine știe ce mare lucru, și totuși nu este nici atât de banal cum poate să pară la prima vedere. Așa cum poate vă amintiți, Jules Michelet obișnuia să-și deschidă cursul de istorie a Marii Britanii prin cuvintele: «Domnilor, Anglia este o insulă». Este o mare diferență între a ști pur și simplu că Anglia e o insulă și a interpreta istoria în lumina acestui fapt, care astfel capătă o semnificație aparte”. Așadar, faptul că Lenin a fost un marxist rus are o însemnătate egală cu faptul că Marx a fost un filosof german.

Din ce (de)vine Ulianov? Fratele mai în vârstă al lui Vladimir, Aleksandr Ilici Ulianov, fusese condamnat la moarte și spânzurat în 1887 pentru a fi participat la un complot menit să ducă la asasinarea țarului Alexandru al III-lea. Fusese unul din liderii mișcării „Pervomartovți”, o grupare teroristă secretă de cinci membri, probabil printre puținele din epoca respectivă care promovau violența. Vestea uciderii lui Aleksandr a căzut ca un trăsnet peste familia Ulianov.

Vladimir a studiat foarte atent această organizație, al cărei program își descria membrii drept „socialiști”. Și pentru că orice activitate educațională era imposibilă în Rusia acelor timpuri, singura cale de acțiune rămânea cea politică, sau, cu alte cuvinte, a actelor teroriste. În fapt, o viziune eroică dispusă la sacrificiu de sine. Așa ajunge adolescentul de nici optsprezece ani Vladimir Ilici, retras în casa de la țară a bunicului matern, să ia contact cu literatura rusă radicală de secol XIX.

În toamna aceluiași an, 1887, se înscrie la universitatea din Kazan, dar este exmatriculat în urma unei arestări survenite după o acțiune la care participase alături de anturajul grupului terorist amintit. Se mai știe apoi că Cernîșevski a jucat un rol imens în formarea tânărului Vladimir, mai ales prin Ce-i de făcut?. Dar același Nikolai Gavrilovici avusese un efect similar și asupra defunctului Aleksandr, precum și asupra unei întregi generații de revoluționari. Pe Cernîșevski îl admiraseră însă nu doar acești tineri revoluționari ruși, ci chiar Marx însuși.

De la Piotr Tkaciov (1844–1886) au preluat apoi disciplina și organizarea, precum și principiile măsurilor radicale întru acapararea puterii în numele „poporului”. Când în toamna lui 1888 i se permite să se întoarcă în Kazan, deși nu la universitate, Vladimir Ulianov citește și primul volum al Capitalului. A continuat să frecventeze cercuri revoluționare, iar după mutarea familiei în Samara, în 1889, s-a dedicat frenetic însușirii tezelor marxiste. Așa cum sugerează și Leonard Schapiro, Vladimir Ulianov s-a distins de alți adepți ai lui Marx printr-o imensă dedicație față de cauza revoluționară, conștientizarea faptului că „opera teroristă” începută de fratele său nu poate fi dusă la capăt într-un stat pregnant polițienesc precum cel țarist, dar și convingerea că succesul activității sale revoluționare stă în organizarea temeinică a partidului. A devenit foarte rapid liderul marxiștilor din Samara, s-a informat asiduu asupra operei lui Gheorghi Plehanov (ai cărui marxiști proliferau în acea perioadă la Geneva), dar și, așa cum subliniam, asupra literaturii radicale ruse din secolul al XIX-lea.

Nu voi insista aici și acum asupra cronologiei acțiunilor sale până la debutul Marii Revoluții—sunt detalii cunoscute, sau cel puțin ușor de identificat din nenumăratele surse disponibile. Voi insista însă acum, când se împlinesc 150 de ani de la nașterea părintelui revoluției bolșevice, asupra formei mentale a liderului ei și asupra determinantului unei întregi generații.

Întrebarea care se poate pune—într-o formă sau alta—ar fi următoarea: dacă trecutul este un cimitir de erori și iluzii, este atunci de conceput un spirit intelectual, dincolo de capcanele ideologiei și utopiei, ale dogmei și revoluției? Ne aflăm, de fapt, în plină spirală—poate veche de când lumea—a cuplului pasiune-rațiune.

În 1918, Lenin însuși mărturisea că „nu știm ce va fi socialismul”, că „nu-l putem contura în formele sale finale”, răspunzând astfel unor obiecții venite dinspre Buharin. Revoluția sosise așadar, la 1917, dar revoluționarii (neutopici) nu aveau vreo concepție clară ori consistentă despre cum ar trebui construită noua societate, sau, și mai profund, de ce anume? Certitudinea era dată, pur și simplu, de convingerea că vechea ordine trebuie distrusă. Spunea același Lenin: „Adevăratele mari revoluții se nasc din contradicțiile dintre vechi, dintre ceea ce este îndreptat spre analiza trecutului, și năzuința abstractă spre nou, care trebuie să fie atât de nouă încât să nu mai rămână nicio particulă din ceea ce este vechi... Ceea ce este vechi este distrus pentru că merită să fie distrus; a fost transformat într-un morman de ruine așa cum trebuia să fie.”

Abia înainte să moară, Lenin a spus, cu oarece amărăciune: „Am devenit o utopie birocratică!” Aici se află de fapt cheia eșecului revoluționar bolșevic: la rigoare, este vorba despre cum anume dorește cineva să arate acest viitor și nu despre știința acestei proiecții. Linia de tensiune dintre „a vrea” și „a ști” este minunat surprinsă și de Martin Buber atunci când spune că „această voință conștientă influențează în sine ceea ce se vrea a fi...” Sau, din alt unghi, „viitorul este un vacuum primejdios dacă prezentul nu îi oferă un substrat marcat de imagini umane și inspirate de frumusețe și excelență” (Melvin Lasky). Visul devine dogmă. Temerile devin fanatism. Ideile devin semnalul pentru acțiuni extreme. Ajungem să arătăm cu toții asemeni descrierii lui Camus din Omul revoltat, „pierduți în singurătate, cu arma în mâini și un nod în gât”...

În Scrisori către Kugelmann, Marx spunea că rușii aleargă mereu după cele mai extreme idei pe care le are de oferit Occidentul. Așadar, Ulianov devine Lenin pentru că este un marxist rus și nu unul polono-german precum, să zicem, Rosa Luxemburg. Iar asta face toată diferența. Determinarea neoiacobină a bolșevismului se naște din acest algoritm al evidențelor...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

În 1947, când David Rousset inventa expresia „univers concentraționar”, el nu făcea decât să încurajeze eforturile supraviețuitorilor Holocaustului de a-și spune povestea, coroborând aceste mărturii și oferindu-le un loc fizic și psihologic comun. Universul concentraționar era, potrivit lui, „un univers aparte, complet izolat, straniul regat al unei fatalități neverosimile” (v. Other Kingdom), deci, aproape imposibil de descris în toate dimensiunile sale.

Orice încercare de a reprezenta iadul concentraționar trebuie să țină cont de realitatea fiecărui supraviețuitor în parte. Conceptul lui Rousset este util pentru că are potențialul de a cuprinde impactul universal al genocidului și importanța sa pentru generațiile prezente și viitoare.

Theodor Adorno a declarat în mod faimos că „a scrie poezie după Auschwitz este o barbarie” pentru că transformarea haosului moral în formă estetică ar justifica, în cele din urmă, acel haos în termeni estetici. Hans Magnus Enzensberger a răspuns acestei provocări spunând că tăcerea ar însemna, de fapt, capitularea în fața cinismului și, prin urmare, o concesie făcută acelor forțe care creaseră Auschwitzul. Chiar și așa, este unanim acceptat faptul că a sta mărturie este „responsabilitatea”—adesea percepută ca sacră—supraviețuitorului.

Dar ce s-a întâmplat cu tentativele de a traduce asemenea experiențe în limbajul lumii exterioare, de a-i pune pe cei nevătămați să înțeleagă universul concentraționar? Ce adjective și ce metafore au putut fi introduse spre a comunica esența acelui „straniu regat”? Așa cum mărturisea același Rousset, „până și eu, după mai mult de un an acolo, nu pot vorbi despre asta fără sentimentul că aș inventa totul. Fie asta, fie relatarea unui vis pe care altcineva l-a avut”.

Ceea ce s-a petrecut a fost într-atât de cumplit în natura sa, într-atât de lipsit de precedent istoric și de dificil de înțeles, încât niciun narator, oricât de iscusit, nu a putut reda întocmai. S-a spus că mintea umană nu mai fusese vreodată confruntată cu o asemenea realitate, la o asemenea scară. O situație în care nicio nevoie umană de bază n-a putut fi împlinită, în care percepția, planificarea și viața coerentă au fost înlocuite brutal de iminența atotpătrunzătoare a morții, în care ambiția și imboldurile umane au fost înlocuite de dorința de a dispărea din calea torturii și selecției și în care atât de mulți oameni anterior civilizați și-au lăsat la o parte sau au uitat principiile fundamentale în tentativa lor de a supraviețui. Vorbim, la rigoare, de complexitatea răspunsului uman în fața situațiilor existențiale extreme.

După Auschwitz, scriitorii au fost confruntați cu nevoia urgentă de a comunica oroarea, dar și cu descurajanta problemă estetică a reconcilierii lumii convenționale cu cea irațională căreia abia îi supraviețuiseră. Răspunsurile la această provocare au fost variate și chiar de o calitate literară inegală. Unele narațiuni au fost autobiografice, precum Noaptea lui Elie Wiesel, în care autorul este inițiat nu în viață, ci în moarte. Altele au investigat aspecte particulare ale vieții în lagăr, precum povestirea lui Tadeusz Borowski, This Way for the Gas, Ladies and Gentlemen, în care viitoarele victime devin executanți doar pentru a dejuca propria lor moarte anunțată.

Alte piese din ceea ce se cheamă „literatura atrocității”, deși scrise în perioade de profundă disperare, reușesc să-și păstreze o anumită detașare: de pildă, însemnările din Ghetoul Varșoviei ale lui Emanuel Ringelblum. Au existat și destul de multe răspunsuri care au coborât în zona unei subiectivități aproape isterice, cum a fost scurta povestire Gardianul (Die Wache) a Salei Pawlowicz, însă operele considerate „de succes” în literatura atrocității au rămas cele care combină descrierea atentă cu rememorarea precisă (o „cerință” aproape indecentă din perspectiva supraviețuitorilor—vezi textul lui Irving Howe, How to Write About the Holocaust).

Unul dintre supraviețuitori, italianul Primo Levi, a reușit să descrie universul concentraționar într-un mod tulburător și convingător în memoriile sale intitulate Mai este oare acesta un om?. Tânărul de 24 de ani, chimist prin formație, era partizan în decembrie 1943, atunci când comandoul său a fost capturat de milițiile fasciste. Levi a fost internat la Fossoli și deportat în februarie 1944 la Auschwitz. La acea dată, pentru că mâna de lucru era din ce în ce mai puțină, autoritățile germane au decis să prelungească speranța de viață a internaților prin creșterea rațiilor și rărirea triajelor. Primo Levi a supraviețuit unsprezece luni până la eliberarea lagărului, pe 27 ianuarie 1945.

Iadul este prin urmare un loc în care umbra goală a omului, redus de la subiect la obiect, se află la mila unor forțe insurmontabile. Pentru un italian cultivat precum Levi, Iadul, cel puțin în puternica lui variantă alegorică dantescă, a reprezentat o noțiune familiară de la vârste fragede. Este, dacă vreți, ceea ce-a făcut din viziunea lui Dante un companion al lui Levi în toată această călătorie a sa prin Infern, sau, un aliat de nădejde atunci când prizonierul devenit autor a trebuit să se confrunte cu dureroasa sarcină de a-și povesti calvarul...