Marius Stan

Pe 17 iulie 1936, atunci când insurgenții fluturau steagul revoltei împotriva guvernului republican al Spaniei, restul lumii a decis să-și aleagă tabăra preferată și să aștepte. Franco a primit un ajutor militar consistent din partea lui Hitler și Mussolini, iar Republica, din partea Uniunii Sovietice. Oficial însă, conflictul spaniol era privit ca un război civil, o atitudine creionată de acordul de neintervenție semnat de guvernele interesate.

Dincolo de aparențe, 40.000 de persoane au ales să ignore „politica oficială” și și-au croit drum către Spania pentru apărarea unei Republici asediate. Acești voluntari internaționali, mai ales francezi, germani, italieni și americani (despre voluntarii români s-au scris în ultimii ani câteva texte remarcabile și chiar teze de doctorat), au alcătuit prima armată de acest fel în istoria modernă a umanității (Brigăzile Internaționale).

Din acest pestriț contingent, aproximativ 5.000 erau germani exilați, refugiați ori dezertori, comuniști, aventurieri și idealiști de toate nuanțele politice, care au luptat în brigăzi ca membri ai unităților Thaelmann și Edgar André. Ei au opus prima rezistență armată trupelor lui Hitler. Partidul Comunist German, ilegal în Germania, a fost extrem de activ în favoarea cauzei loialiste și în recrutarea voluntarilor pentru Brigăzile Internaționale. Pe 7 august 1936, comitetul său central emitea un manifest transmis în toate țările cu emigrație germană, cerând tuturor germanilor antifasciști din străinătate care aveau pregătire militară să se pună la dispoziția Frontului Popular spaniol.

De-a lungul conflictului din Spania, aceste organizații „ilegale” au continuat să promoveze cauza republicană, nu doar în alte țări, ci și printre muncitorii sectorului industrial german. Brigada Thaelmann fusese botezată astfel după unul din liderii comuniști ai Germaniei, arestat de Gestapo în 1933 și ținut în regim celular vreme de unsprezece ani, apoi executat din ordinul lui Hitler în 1944. Există puține argumente în favoarea repetatelor acuzații ale lui Franco la adresa „mercenarilor străini” din Brigăzile Internaționale. În realitate, chestiunea remunerației apare rareori în memoriile și mărturiile participanților, ceea ce sugerează că cei mai mulți dintre voluntari erau motivați de spiritul de aventură, de convingeri politice și mai puțin de interese pecuniare.

Înclinațiile politice ale voluntarilor variau și ele de la un republicanism moderat, la socialism, anarhism și marxism dur, de cel puțin câteva feluri. Mulți erau pur și simplu idealiști fără partid. Alții erau refugiați antifasciști care părăsiseră Germania cu amintiri chinuitoare despre încarcerări și persecuții, dornici să demonstreze prin fapte o condamnare fără echivoc la adresa național-socialismului. Franz Borkenau, un abil observator aflat și el în toamna anului 1936 la Madrid, Barcelona și Valencia, ulterior arestat și torturat de poliția spaniolă (ianuarie 1937), scria că „germanii trebuie să spele rușinea retragerii lor fără împotrivire din calea forțelor lui Hitler” (The Spanish Cockpit).

Mânate de această determinare de a opri în Spania ceea ce nu reușiseră să împiedice acasă, brigăzile Thaelmann și Edgar André și-au câștigat rapid reputația de cele mai antrenate și brave unități ale Brigăzilor Internaționale. Moartea comisarului politic Hans Beimler în decembrie 1936 a avut însă un dublu efect. Pe de-o parte, ea i-a șocat pe voluntarii brigăzii Thaelmann, mai ales pe primii membri ai „centuriei” alături de care luptase. Pe de alta, a generat un vid de putere în cadrul structurii comisariatului politic și o mare incertitudine cu privire la posibilul succesor. Trupul neînsuflețit al lui Beimler a ajuns la Kremlin, iar „martiriul” său pentru „cauza umanității” a luat de atunci încolo proporții legendare. În Pentru cine bat clopotele, Ernest Hemingway povestește întâlnirea dintre personajul său central, Robert Jordan, un voluntar american ce trebuia să arunce în aer un pod lângă Segovia, și un anume revoluționar german pe nume Hans, inspirat din traiectoria biografică a lui Beimler. În Spania, adevăratul „erou” avea să fie înlocuit la conducerea unităților de voluntari germani de către un alt comunist, pe nume Franz Dahlem (viitor înalt oficial al Partidului Unității Socialiste în RDG, după 1945).

Pe parcursul războiului civil, pregătirea politică a acestor voluntari a devenit din ce în ce mai intensă. „Linia corectă” fusese formulată pentru a corespunde persecuțiilor crescânde împotriva „elementelor anti-staliniste” din spectrul politic republican, mai ales POUM (Partidul Muncitoresc al Unificării Marxiste). Potrivit aceluiași Franz Dahlem, purtător de cuvânt al voluntarilor germani, pentru a evita conflictele și demoralizarea în rândurile interbrigadiștilor, frazeologia demagogică a troțkiștilor trebuia contracarată prin abordarea directă a chestiunii conținutului luptei lor. În acest sens, acțiunile „disruptive” ale POUM trebuiau expuse și respinse.

Așa s-a ajuns la o teribilă vânătoare de „spioni” și „troțkiști” în interiorul brigăzilor, iar violența a crescut exponențial și în paralel cu epurările la care se deda Stalin în Rusia aceleiași perioade. Trebuie spus că încă din decembrie 1936, Pravda începuse să cheme la anihilarea tuturor acelor elemente din Spania care se opuneau politicilor guvernului loialist (iar epurarea urma să se desfășoare cu aceeași energie cu care avea loc în URSS). Potrivit lui Borkenau, „Brigada Internațională avea reputația de a fi iute în a împușca oamenii [suspectați]”.

În cea mai mare parte însă, epurările din cadrul brigăzilor erau inițiate de către comisari în temeiul „lipsei de loialitate militară” și mai puțin din rațiuni „deviaționiste” și pur politice. Misiunea acestora din urmă revenea agenților GPU în Spania, așa încât, mai ales în cazul voluntarilor străini, apartenența la partidul comunist devenise din ce în ce mai mult un lucru dezirabil.

Alături de agenții sovietici care operau în spatele liniilor republicane, a mai existat și o divizie germană a poliției secrete organizată chiar de Walter Ulbricht, care conducea el însuși, din Albacete, investigațiile împotriva „troțkiștilor” germani, elvețieni și austrieci. Acționând în acest fel, Ulbricht a supervizat majoritatea denunțurilor la adresa celor suspectați și s-a ocupat personal de „rechemarea” multor comuniști germani la Moscova. A devenit destul de repede evident că nici măcar agenții GPU nu mai erau feriți de arestări și execuții. Stalin începuse să recheme astfel de membri unul câte unul și prea puțini au mai reapărut, pe undeva, în viață. Probabil că „Plăieșul de la Kremlin” se temea de formarea unui „partid în partid”, alcătuit din veterani ai „luptei comune” care s-ar putea cândva coaliza și i se opune. Sau poate că îi suspecta pentru simplul fapt că fuseseră „contaminați” prin contactul cu Occidentul. Această situație, în care vânătorii au devenit cei vânați, a fost devoalată, printre alții, și de către Alexander Orlov, șeful GPU în Spania înainte de defectarea în Statele Unite, în august 1938...

„Bolșevismul, doctrina revoluționară a partidului care a preluat puterea pe 24–25 octombrie 1917, și-a datorat existența lui Vladimir Ilici Ulianov, care și-a luat numele de Lenin.” Așa își începe Leonard Schapiro lucrarea clasică intitulată The Russian Revolutions of 1917: The Origins of Modern Communism.

Această frază este la fel de succintă și revelatoare precum primele propoziții ale lui Leszek Kołakowski din Principalele curente ale marxismului: „Karl Marx a fost un filosof german. Enunțul acesta nu se spune cine știe ce mare lucru, și totuși nu este nici atât de banal cum poate să pară la prima vedere. Așa cum poate vă amintiți, Jules Michelet obișnuia să-și deschidă cursul de istorie a Marii Britanii prin cuvintele: «Domnilor, Anglia este o insulă». Este o mare diferență între a ști pur și simplu că Anglia e o insulă și a interpreta istoria în lumina acestui fapt, care astfel capătă o semnificație aparte”. Așadar, faptul că Lenin a fost un marxist rus are o însemnătate egală cu faptul că Marx a fost un filosof german.

Din ce (de)vine Ulianov? Fratele mai în vârstă al lui Vladimir, Aleksandr Ilici Ulianov, fusese condamnat la moarte și spânzurat în 1887 pentru a fi participat la un complot menit să ducă la asasinarea țarului Alexandru al III-lea. Fusese unul din liderii mișcării „Pervomartovți”, o grupare teroristă secretă de cinci membri, probabil printre puținele din epoca respectivă care promovau violența. Vestea uciderii lui Aleksandr a căzut ca un trăsnet peste familia Ulianov.

Vladimir a studiat foarte atent această organizație, al cărei program își descria membrii drept „socialiști”. Și pentru că orice activitate educațională era imposibilă în Rusia acelor timpuri, singura cale de acțiune rămânea cea politică, sau, cu alte cuvinte, a actelor teroriste. În fapt, o viziune eroică dispusă la sacrificiu de sine. Așa ajunge adolescentul de nici optsprezece ani Vladimir Ilici, retras în casa de la țară a bunicului matern, să ia contact cu literatura rusă radicală de secol XIX.

În toamna aceluiași an, 1887, se înscrie la universitatea din Kazan, dar este exmatriculat în urma unei arestări survenite după o acțiune la care participase alături de anturajul grupului terorist amintit. Se mai știe apoi că Cernîșevski a jucat un rol imens în formarea tânărului Vladimir, mai ales prin Ce-i de făcut?. Dar același Nikolai Gavrilovici avusese un efect similar și asupra defunctului Aleksandr, precum și asupra unei întregi generații de revoluționari. Pe Cernîșevski îl admiraseră însă nu doar acești tineri revoluționari ruși, ci chiar Marx însuși.

De la Piotr Tkaciov (1844–1886) au preluat apoi disciplina și organizarea, precum și principiile măsurilor radicale întru acapararea puterii în numele „poporului”. Când în toamna lui 1888 i se permite să se întoarcă în Kazan, deși nu la universitate, Vladimir Ulianov citește și primul volum al Capitalului. A continuat să frecventeze cercuri revoluționare, iar după mutarea familiei în Samara, în 1889, s-a dedicat frenetic însușirii tezelor marxiste. Așa cum sugerează și Leonard Schapiro, Vladimir Ulianov s-a distins de alți adepți ai lui Marx printr-o imensă dedicație față de cauza revoluționară, conștientizarea faptului că „opera teroristă” începută de fratele său nu poate fi dusă la capăt într-un stat pregnant polițienesc precum cel țarist, dar și convingerea că succesul activității sale revoluționare stă în organizarea temeinică a partidului. A devenit foarte rapid liderul marxiștilor din Samara, s-a informat asiduu asupra operei lui Gheorghi Plehanov (ai cărui marxiști proliferau în acea perioadă la Geneva), dar și, așa cum subliniam, asupra literaturii radicale ruse din secolul al XIX-lea.

Nu voi insista aici și acum asupra cronologiei acțiunilor sale până la debutul Marii Revoluții—sunt detalii cunoscute, sau cel puțin ușor de identificat din nenumăratele surse disponibile. Voi insista însă acum, când se împlinesc 150 de ani de la nașterea părintelui revoluției bolșevice, asupra formei mentale a liderului ei și asupra determinantului unei întregi generații.

Întrebarea care se poate pune—într-o formă sau alta—ar fi următoarea: dacă trecutul este un cimitir de erori și iluzii, este atunci de conceput un spirit intelectual, dincolo de capcanele ideologiei și utopiei, ale dogmei și revoluției? Ne aflăm, de fapt, în plină spirală—poate veche de când lumea—a cuplului pasiune-rațiune.

În 1918, Lenin însuși mărturisea că „nu știm ce va fi socialismul”, că „nu-l putem contura în formele sale finale”, răspunzând astfel unor obiecții venite dinspre Buharin. Revoluția sosise așadar, la 1917, dar revoluționarii (neutopici) nu aveau vreo concepție clară ori consistentă despre cum ar trebui construită noua societate, sau, și mai profund, de ce anume? Certitudinea era dată, pur și simplu, de convingerea că vechea ordine trebuie distrusă. Spunea același Lenin: „Adevăratele mari revoluții se nasc din contradicțiile dintre vechi, dintre ceea ce este îndreptat spre analiza trecutului, și năzuința abstractă spre nou, care trebuie să fie atât de nouă încât să nu mai rămână nicio particulă din ceea ce este vechi... Ceea ce este vechi este distrus pentru că merită să fie distrus; a fost transformat într-un morman de ruine așa cum trebuia să fie.”

Abia înainte să moară, Lenin a spus, cu oarece amărăciune: „Am devenit o utopie birocratică!” Aici se află de fapt cheia eșecului revoluționar bolșevic: la rigoare, este vorba despre cum anume dorește cineva să arate acest viitor și nu despre știința acestei proiecții. Linia de tensiune dintre „a vrea” și „a ști” este minunat surprinsă și de Martin Buber atunci când spune că „această voință conștientă influențează în sine ceea ce se vrea a fi...” Sau, din alt unghi, „viitorul este un vacuum primejdios dacă prezentul nu îi oferă un substrat marcat de imagini umane și inspirate de frumusețe și excelență” (Melvin Lasky). Visul devine dogmă. Temerile devin fanatism. Ideile devin semnalul pentru acțiuni extreme. Ajungem să arătăm cu toții asemeni descrierii lui Camus din Omul revoltat, „pierduți în singurătate, cu arma în mâini și un nod în gât”...

În Scrisori către Kugelmann, Marx spunea că rușii aleargă mereu după cele mai extreme idei pe care le are de oferit Occidentul. Așadar, Ulianov devine Lenin pentru că este un marxist rus și nu unul polono-german precum, să zicem, Rosa Luxemburg. Iar asta face toată diferența. Determinarea neoiacobină a bolșevismului se naște din acest algoritm al evidențelor...

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.