Marius Stan

Umanitatea poate sta liniștită: niciun dezastru, oricât de teribil, nu este lipsit de un izbăvitor conținut social. Cel puțin asta ar vrea să credem broșurile de „supermarket” sau oricare alte sloganuri de tipul „În Evul Mediu, Moartea Neagră a ras de fața pământului 55 de milioane de europeni, însă catastrofa a schimbat lumea pentru totdeauna și a dus la Renaștere”.

Încă de la Tucidide, cronicarii au încercat să înțeleagă de ce în post-șocul molimei crește nivelul violenței, distrugând culturi seculare, răspândind pesimism și religiozități transcendente. Tocmai această modificare a stării de spirit poate arunca o nouă lumină asupra Renașterii, cu accentul ei pe „faimă și glorie”, care trebuie că s-a cristalizat și ca urmare a celei mai mari mortalități cunoscute până atunci în Occident. Însă cineva trebuie să se cutremure contemplând la moartea a peste 50 de milioane de oameni ca rețetă pentru reînnoirea socială.

Este adevărat și că interesul oamenilor pentru variile dezastre se schimbă odată cu timpul. Nu mai împărtășim astăzi fixația lui Voltaire pentru înțelesurile cutremurului de la Lisabona (1755) și nici mortalitatea imensă a gripei epidemice din 1918 nu le mai dă ghes scriitorilor să contemple lucrurile de pe urmă. Doar interesul pentru Ciuma Neagră pare aproape etern, iar subiectul beneficiază, probabil, de cea mai largă bibliografie dintre toate epidemiile cunoscute în istorie.

Una din expresiile memorabile ale lui Johan Huizinga din Amurgul evului mediu este chiar titlul primului său capitol: „Caracterul aprig al vieții”. Era doar o încercare de a rezuma psihologia colectivă a Burgundiei și nordului Franței după molimă, care abia dacă menționa ciuma, însă alții, urmând indiciile lui Huizinga, au arătat că societatea devenise mai violentă tocmai din cauza epidemiei, că mortalitatea în masă ieftinise viața și favorizase astfel războiul, crima, revolta populară, valurile de autoflagelați și chiar persecuțiile împotriva evreilor.

În Florența, Genova, Veneția și mare parte din nordul Italiei, cheltuielile de război au crescut exponențial după Moartea (Ciuma) Neagră din 1348, așa cum o arată datoria consemnată istoric a statelor. În Siena, aceste presiuni fiscale au dus în 1355 la răsturnarea unuia din cele mai durabile regimuri politice din istoria orașelor-state italiene—Consiliul celor Nouă—, care fusese instituit încă de la 1287. După ce Moartea Neagră i-a ucis mai mult de trei sferturi din populație și i-a avariat economia, Siena a fost cuprinsă de neliniște socială, conflicte și o rapidă succesiune de guverne (într-un singur an, 1368, răscoalele au răsturnat trei regimuri).

Moartea Neagră a dat și o nouă notă de intensitate istoriei persecuțiilor împotriva evreilor. Epidemia de ciumă din Cracovia și împrejurimi de la 1360 a fost pusă pe seama acestora, iar cei mai mulți au fost arși de vii. Chiar și așa, în pofida unor episoade izolate, până la mijlocul secolului al XV-lea, evreii au participat alături de creștini la eforturile de împiedicare a răspândirii ciumei. Schimbările produse de valurile succesive de molimă au variat de la scepticismul legat de remedii, leacuri și măsuri preventive, la noi soluții imaginate de doctori și clerici.

În timp, cronicarii altor ciume au învățat să nu se mai uite la stele, șerpi, broaște și chiar la Dumnezeu, și au încercat să înțeleagă originile și transmisia bolii. Pe undeva pe aici, prin acest peisaj medieval, plin de încercări și erori, s-a infiltrat și ideea de imunitate, atunci când au constatat pentru prima oară cum ciuma lovea și mai viguros în regiunile care nu cunoscuseră episoade contagioase anterioare. Rămâne să ne întrebăm cum putem explica această schimbare de mentalitate și dacă nu cumva ea a depins, în bună măsură, și de natura flagelului...

Mai târziu, în secolul XX, istoricii și oamenii de știință au presupus că a treia epidemie de ciumă care a lovit Hong Kong-ul în 1894 și s-a răspândit peste oceane era de același fel cu boala care înjumătățise populația Europei la mijlocul secolului al XIV-lea. Presupunerea lor se baza pe o așa-zisă similaritate a semnelor și simptomelor între pandemiile medievală și cea modernă. Să credem și-n semne, ar fi morala acestei povești. Giovanni Boccaccio ne-a lăsat fără urmă de îndoială faptul că Florența fusese devastată de Yersinia pestis la 1348 și nu ar trebui să tratăm descrierile poetice ale pustulelor ca invenții menite doar să sporească imaginea dezgustătoare a ciumei.

Pasajul din Decameron care descrie flagelul este faimos pe bună dreptate și, deși originile sale retorice dictează un fel de precauție, rămâne de o importanță crucială pentru înțelegerea atitudinii lui Boccaccio în privința morții. În plus, pasajul se ocupă aproape exclusiv de manifestările externe ale morții și ultimele ritualuri, în vreme ce starea spirituală și emoțională a muribundului sau regretele sfâșietoare ale supraviețuitorilor sunt ignorate în tăcere. Accentul pe aspectele publice ale morții nu este însă vreo reacție bruscă sau temporară față de grotescul spectacol al ciumei, ci, mai degrabă, manifestarea unei atitudini de lungă durată, ale cărei ultime urme abia ce au dispărut.

Moartea pentru omul secolului XIV era o ocazie socială supremă, un ritual în care muribundul juca un rol central conștient, își exprima ultimele dorințe și gânduri în compania familiei, a preotului și chiar a unor străini. Este și motivul pentru care agonia solitară a victimelor ciumei a devenit pentru Boccaccio o abatere dureroasă de la normă...

Rezistența pe care a opus-o România comunistă Uniunii Sovietice după 1962 a fost un episod pe care specialiștii occidentali în Europa de Est comunistă nu l-au anticipat. Tot până pe atunci, foarte puțin se știuse despre istoria comunismului din România, iar ceea ce se știuse sugera mai degrabă continuitate ca satelit loial al centrului moscovit.

În acest context apărea, în 1964, și primul studiu complet al comunismului românesc, Communism in Romania, de Ghiță Ionescu. Cartea oferea pentru prima oară informații detaliate despre originile acestui comunism în socialismul de dinainte de 1914, despre viața tumultoasă între cele două războaie, despre ascensiunea la putere după 1944 și evoluția lui sub Stalin și după.

Impresionanta analiză cronologică a lui Ghiță Ionescu (n. 21 martie 1913–d. 26 iunie 1996) confirma încă din anii ’60 ipotezele familiare ale slăbiciunii comunismului românesc, lipsa lui continuă de popularitate înainte și după război, loialitatea necondiționată față de Uniunea Sovietică, eșecul de a produce o destalinizare mai largă după 1953 și dominația unei singure persoane, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ionescu oferea însă și anumite indicii care să explice de ce o astfel de mișcare ar fi putut fi în stare și chiar dispusă să reziste directivelor venite de la Moscova. Printre altele, deși moartea lui Stalin și dezghețul care i-a urmat au determinat puține transformări în conducerea și politica românească, aceste evenimente au avut un impact real asupra vieții intelectuale și politice din Polonia și Ungaria.

Regimul de la București a rămas practic stalinist, ne spune Ghiță Ionescu, dar anumite concesii economice au fost făcute. Începând cu 1959, comerțul cu Occidentul a devenit din ce în ce mai important iar regimul s-a străduit să încheie industrializarea și colectivizarea țării. Așa se face că a apărut o bază solidă pentru un curs independent. În acest proces, România a învățat și un anumit mod administrativ de a face lucrurile. Îndelunga luptă dintre facțiunea comuniștilor autohtoni și cea a celor moscoviți începuse cu îndepărtarea Anei Pauker și a lui Vasile Luca la începutul anilor ’50 și a fost încheiată „cu succes” printr-o nouă campanie de epurări în 1957. Toți ceilalți rivali mai „liberali” ai lui Dej au fost eliminați.

Proeminența lui Dej în fruntea mișcării și implicit a partidului, neîntreruptă din 1944, a fost astfel salvgardată iar unitatea politică necesară pentru o poziție internațională independentă, atinsă. În același timp, apariția unei noi intelighenții, educată și privilegiată, cu propriile viziuni și interese, a dus la conflicte cu aparatul de partid, dar a și împins regimul într-o direcție mai rațională și mai puțin doctrinară. Din tot acest amalgam de factori s-a născut în România o versiune de comunism pe care Ghiță Ionescu a numit-o „dogmatism național”, care s-a dovedit capabil să-și revendice independența în climatul post-stalinist al blocului comunist.

Ca nivel de analiză, completitudine și ambiție enciclopedică, Comunismul în România a devenit rapid pentru cei care studiau Europa de Est un text de referință, în compania poate doar a volumului lui Edward Taborsky, Communism in Czechoslovakia (1948–1960). Însă cărțile care i-au consolidat lui Ghiță Ionescu reputația de analist al statelor comuniste din Europa Centrală și de Est au fost The Politics of the European Communist States (1967) și Comparative Communist Politics (1972).

Ghiță Ionescu s-a opus cu furie doctrinei comuniste—fusese venirea la putere a comuniștilor cea care l-a făcut să emigreze din România—și nu a avut vreo iluzie cu privire la metodele pe care aceștia le-au utilizat pentru a prelua controlul. Din acest punct de vedere, cineva s-ar fi așteptat ca istoricul britanic de origine română să rămână fidel modelului totalitar de analiză a regimurilor comuniste. Cu toate acestea, propria cercetare în legătură cu erodarea controlului sovietic asupra Europei Centrale și de Est i-a revelat autorului și incredibila diversitate care începea să apară dincolo de Cortina de Fier. Și chiar dacă nu simpatiza cu toate acele regimuri, Ionescu nu a închis ochii la schimbările care se petreceau. Ghiță Ionescu a demonstrat până la finalul anilor 1960 că studiile comparative ale regimurilor comuniste sunt posibile și dezirabile. Comparativismul a devenit una din trăsăturile definitorii ale operei sale.

The Politics of the European Communist States (1967) a devenit un reper în studierea regimurilor comuniste. A arătat că modelul totalitar (definit mai ales de Friedrich și Brzezinski) nu mai poate fi aplicat regimurilor din Europa de Est și a arătat avantajele metodei comparative. Dintr-un punct de vedere mult mai practic, Ionescu a încurajat dialogul între specialiștii și creatorii de politici din ambele părți ale Europei. Chiar dacă a abhorat comunismul, și-a folosit talentele diplomatice și a încercat mereu să medieze între cele două tabere. Din acest punct de vedere, a jucat un rol fundamental în formularea politicii de destindere (détente) dezvoltată în anii 1970 și 1980, și a ajutat, după 1989, grupuri întregi de cercetători și indivizi care doreau să studieze și înțeleagă tranziția la democrație. Ceea ce ne demonstrează volumul său din 1967 este faptul că Ghiță Ionescu a intuit printre primii rolul pe care l-ar avea cele două Germanii în apropierea Europei de Est de Europa Occidentală, chiar înainte de Ostpolitik-ul cancelarului Willy Brandt. Tot el a co-fondat, în 1965, împreună cu Isabel de Madariaga și Leonard Schapiro, revista academică Government and Opposition...