Marius Stan

Încă de la sfârșitul războiului civil, Vladimir Ilici Lenin (1870–1924) a repetat obsesiv porunca „haideți să învățăm să guvernăm”. În lupta împotriva tendințelor indezirabile ale statului și mașinăriei de partid, liderul bolșevic a văzut o singură soluție: reorganizarea elitei comuniste și a conducerii de partid. Schimbările trebuiau, în viziunea sa, să vină de la vârf și să reprezinte un exemplu de urmat pentru restul societății.

La acea vreme, până și înaltele comisariate funcționau defectuos, iar Lenin nu s-a ferit să le critice. Era mai ales preocupat de funcționarea Sovnarkom (Consiliul Comisarilor Poporului), înființat pe 8 noiembrie 1917. Este și motivul pentru care, în 1922, și-a petrecut mare parte din timp cu reorganizarea întregului aparat central, pe care îl considera supradimensionat. Pe de altă parte, întorcându-se la acest tip de muncă administrativă după o lungă convalescență, Lenin a realizat că, în absența sa, partidul și guvernul nu mai lucrau în armonie și își dublau reciproc atribuțiile. Comisarii înșiși încercau să-și ocolească responsabilitățile sau se adresau în mod excesiv, chiar și pentru chestiuni mărunte, Biroului Politic.

Prima recomandare importantă pe care a făcut-o Lenin pe 23 decembrie 1922 a fost aceea de a mări la o sută numărul membrilor Comitetului Central. Spera în acest fel să atenueze rivalitățile dintre lideri și să repare pe cât posibil din imaginea șifonată a Comitetului Central prin atribuirea misiunii reconstrucției întregului aparat de stat. Nu a explicat de ce era nevoie de acest lucru, dar este lesne de imaginat cum cei șapte membri ai CC-ului se bucurau de o influență excesivă, pe care bătrânul bolșevic o abhora. După al XI-lea Congres al PCUS (27 martie–2 aprilie 1922), acești membri erau Lenin însuși, Stalin, Troțki, Zinoviev, Kamenev, Tomski și Rîkov. Este și motivul pentru care a propus înființarea unei Comisii Centrale de Control care să ia parte la munca Politburo-ului, atât activ, cât și ca entitate de supraveghere.

Totodată, Lenin s-a întors către instituția pe care tot el o crease, dar care îl dezamăgise profund: Inspecția Muncitorilor și Țăranilor (Rabkrin). Aceasta ar fi trebuit să supervizeze munca organizațiilor guvernamentale și a altor administrații, însă devenise, în cuvintele lui Orlando Figes, „un monstru birocratic și o nouă bază pentru sistemul clientelar tot mai mare al lui Stalin”. Efectul fusese așadar opus celui scontat. Trebuie spus că Rabkrin-ul s-a aflat sub conducerea lui Stalin între martie 1919 și aprilie 1922, iar la sfârșitul anilor 1920 ajunsese la 100.000 de membri.

Troțki însuși a început să atace Rabkrinul la începutul anului 1922. La acea vreme, Lenin încă apăra comisariatul și indirect pe șeful acestuia, Stalin, însă în ultimele sale scrieri îl descria ca pe un refugiu al inepției sau o adevărată cauză pierdută: „Niciun comisariat nu este mai prost organizat ca Rabkrinul, care este și complet lipsit de autoritate”. Aceste aluzii caustice, îndreptate către Stalin prin comisariatul de care era responsabil, au fost, cel mai probabil, și motivul pentru care articolul Mai bine mai puțini, dar mai buni, finalizat pe 10 februarie, a apărut în Pravda abia pe 4 martie 1923. Se pare că, inițial, majoritatea biroului politic s-a opus publicării, dar Troțki, secondat de Kamenev și Zinoviev, a insistat să apară integral.

A fost ultimul articol pe care Lenin a mai trăit să-l vadă publicat. I-ar fi plăcut să depășească vechile tradiții birocratice și i-a mustrat aspru pe intelectualii care fantasmau în legătură cu o „cultură proletară” pe acest subiect. Același Lenin, care a pretins mereu a fi un marxist ortodox, care a utilizat fără doar și poate metoda marxistă în tratarea fenomenelor sociale și care vedea chestiunea internațională în termeni de clasă, a abordat problemele guvernării mai mult ca un director executiv cu o gândire „elitistă”.

Lenin nu a aplicat metodele analizei sociale guvernului însuși și s-a mulțumit să-l privească în termenii metodelor organizaționale. Acesta era efectul situației în care se afla puterea sovietică la începutul anului 1923: puterea politică, mai ales sub Noua Politică Economică, era practic singurul instrument de acțiune care le mai rămânea bolșevicilor. Elitismul lui Lenin a fost, prin urmare, doar expresia adaptării sale la o situație în care forța motrice a regimului era reprezentată de către o autoproclamată elită...

Microbii sunt extrem de mutabili—lucru pe care îl știm încă de pe vremea biologului francez Louis Pasteur, care spunea că „au mereu ultimul cuvânt”—și pentru că noi, oamenii, părem a le da constant „o mână de ajutor”. De-a lungul istoriei ei, umanitatea a asistat stupefiată și adesea îngrozită la ciudate epidemii care au devenit evidente abia după ce și-au produs efectele. Confruntați în mod repetat cu eșecul propriilor predicții despre izbucnirea unor maladii infecțioase, până și experții epidemiologi au ajuns să recunoască limitele cunoașterii pe subiect.

Trebuie să înțelegem că urbanizarea și globalizarea se numără printre factorii care duc la astfel de situații. Marile orașe ale Asiei, Africii ori Americii de Sud, asemeni Atenei în vremea lui Tucidide, oferă condiții ideale pentru amplificarea și răspândirea noilor agenți patogeni prin concentrarea unor populații în locuri și pe suprafețe adesea insalubre.

Interconectarea globală crescută, stimulată de călătoriile internaționale și comerț, reprezintă cu siguranță un alt factor de risc. Dacă în urmă cu câteva secole ar fi durat câteva săptămâni pentru ca variola sau pojarul să-și croiască drum din Lumea Veche înspre Lumea Nouă, astăzi, un nou virus poate atinge orice punct al planetei în doar două-trei zile. Și este clar, cel puțin pentru cei care reușesc să-și păstreze luciditatea în momente de criză, că nu microbii sunt responsabili, ci propria noastră tehnologie. Anual, zeci de milioane de oameni călătoresc cu avionul, în interes de afaceri sau din plăcere, ceea ce duce la o creștere pe măsură a riscurilor pandemice.

Alți patogeni ajung pe căi ocolite în orașele și dormitoarele noastre (HIV și Zika sunt doar exemplele la îndemână). Până la anunțarea simptomelor clinice ale SIDA la începutul anilor 1980, nimeni nu a știut că HIV se răspândise deja, în mod tăcut, vreme de câțiva ani, în rândurile unor grupuri de risc sau în țări și pe continente aflate în afara radarului organizațiilor de sănătate internaționale (Haiti, Africa, etc.).

Începând cu 1940, oamenii de știință au identificat peste 300 de noi boli infecțioase. Aproape două treimi din acestea au o origine animală (liliecii fiind, de multe ori, printre suspecții de serviciu). Veștile bune au de-a face cu identificarea precisă a câtorva din aceste virusuri. Veștile mai puțin bune se referă la faptul că există încă virusuri care rămân necunoscute. Morala este că nu ne putem aștepta la o încetare sau o eliminare a pericolului microbian.

În umbra tuturor inițiativelor de contracarare sau izolare a unor pandemii se află încă gripa spaniolă. Astăzi, aproape toți oamenii de știință recunosc faptul că pandemia de gripă din 1918–1919 a fost una dintre cele mai ucigătoare din istoria umanității. Între timp, virusologii au făcut progrese remarcabile în analiza materialului genetic din virusul gripal H1N1 și au înțeles puțin mai mult factorii care au făcut gripa spaniolă într-atât de nimicitoare (50 de milioane de victime).

În 1997, odată cu izbucnirea gripei aviare în Hong Kong, dar și a unor variațiuni de gripă în China și Asia de Sud-Est, s-a constatat că nu este necesar ca un virus gripal de acest tip să treacă printr-o gazdă animală intermediară pentru a cauza moartea omului. În 2009, panica provocată de gripa porcină mexicană a demonstrat că, din timp în timp, tulpinile de gripă umane și animale se pot combina și rezulta în noi virusuri pandemice. Chiar și așa, nimic nu s-a apropiat ca amploare de tragedia din 1918.

În pofida unor remarcabile progrese în microbiologie, vaccinologie, imunologie și medicina preventivă, cei care studiază gripa nu pot pronostica sau aproxima când anume vor apărea tulpinile pandemice și nici ce impact vor avea asupra populațiilor umane. Privind retrospectiv la ultima sută de ani de izbucniri pandemice, singurul lucru cert este că vom avea în viitor noi și noi epidemii aparent incontrolabile.

Ceea ce nici Albert Camus nu a putut prevedea este că orice tentativă de anticipare a dezastrelor naște denaturări și insuflă nesiguranță. Faptul că gripa porcină era de tipul H1N1, deci la fel ca gripa spaniolă, i-a făcut pe mulți să creadă că efectele vor fi similare. În ciuda unei panici evidente, anticipata apocalipsă virală nu s-a concretizat. Au apărut imediat speculațiile legate de „înscenarea epidemică” pentru profitul producătorilor de vaccinuri și altor entități aparent interesate de perpetuarea unei stări de spirit paranoide.

Fenomenul corespunde în bună măsură cu ceea ce scria și Susan Sontag în 1989, în AIDS and Its Metaphors: „With the inflation of apocalyptic rhetoric has come the increasing unreality of the apocalypse. A permanent modern scenario: apocalypse looms... and it doesn’t occur. […] Apocalypse is now a long-running serial: not ‘Apocalypse Now’ but ‘Apocalypse from Now On.’ Apocalypse has become an event that is happening and not happening. It may be that some of the most feared events, like those involving the irreparable ruin of the environment, have already happened. But we don’t know yet, because the standards have changed…” (pp. 87–88)

*** „Odată cu inflația retoricii apocaliptice a survenit și irealitatea crescândă a apocalipsei. Un scenariu modern permanent: apocalipsa se întrevede... și nu se produce. […] Apocalipsa este acum un serial de lungă durată: nu «Apocalipsa Acum», ci «Apocalipsa de acum încolo». Apocalipsa a devenit un eveniment care se întâmplă și nu se întâmplă. Se prea poate ca unele din cele mai temute evenimente, precum acelea care provoacă distrugerea ireversibilă a mediului, să se fi petrecut deja. Dar încă nu o știm, pentru că standardele s-au schimbat...”