Marius Stan

Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București–d. 22 aprilie 1986, Chicago) s-a îndrăgostit de tema sacrificiului uman în anii 1930. Interesul pentru subiect era, măcar parțial, un aspect al activismului său politic în favoarea Legiunii Arhanghelului Mihail (Gărzii de Fier), mișcarea naționalistă și antisemită condusă de Corneliu Zelea Codreanu.

Ideologia sacrificială s-a aflat în centrul teoriilor politice ale Legiunii, alături de practica efectivă a membrilor săi. Abia după ce Garda de Fier a fost scoasă în afara legii iar mulți dintre membri au fost uciși, și după ce regimul mareșalului Antonescu a mai luptat încă de partea regimului național-socialist al lui Adolf Hitler în Al Doilea Război Mondial, Mircea Eliade și-a întors privirea și către alte aspecte ale ideologiei sacrificiale.

În 1939, scria și controversata piesă Ifigenia (jucată puțin în ’41, publicată abia în ’51), în care o aprecia pe fiica regelui Agamemnon ca victima voluntară a cărei moarte a făcut posibilă cucerirea grecească a Troiei. Tot el, în calitate de membru al corpului diplomatic al regimului la Lisabona, avea să publice, în 1943, o carte în limba portugheză despre virtuțile românești, în care prezenta „cele două mituri ale spiritualității românești”, glorificând disponibilitatea națiunii române de a muri prin descrierea tradițiilor sacrificiale din Meșterul Manole și Miorița.

Să amintim și că, în 1937, același Eliade dedicase nu mai puțin de trei articole martirilor Gărzii de Fier, Ion Moța și Vasile Marin, uciși în Spania—acolo unde se alăturaseră trupelor care luptau pentru Francisco Franco—și îngropați cu onoruri în România, pe 11 februarie 1937. Într-unul din articole, publicat în Vremea pe 24 ianuarie, revista de extremă-dreapta fățiș favorabilă Gărzii de Fier, Eliade scria că moartea lui Moța era plină de înțelesuri profunde, „un sacrificiu destinat să rodească, să întărească creștinismul, să anime tineretul”. Potrivit biografului său, Florin Țurcanu (vezi Mircea Eliade. Prizonierul istoriei), atunci când a scris Ifigenia, Eliade nu s-ar fi gândit, de fapt, la asasinarea „Căpitanului” (Codreanu) pe 30 noiembrie 1938 la Snagov, ci la moartea lui Moța pe frontul spaniol.

Se pare că piesa (Ifigenia) a fost cumva retipărită în 1951 de o editură a refugiaților români din Argentina și o nouă ediție, cu o prefață de Mircea Eliade până atunci nepublicată, datată august 1951, avea să fie dedicată către două persoane: Mihail Sebastian, prietenul evreu al lui Eliade, cel al cărui Jurnal conține informații atât despre pogromurile Gărzii de Fier cât și despre „căderea” lui Eliade la ideologia Legiunii, și Haig Acterian, care susținuse frenetic, alături de Eliade, campania Gărzii de Fier la alegerile din decembrie 1937. Tot din Jurnalul lui Sebastian aflăm că acesta citise Ifigenia lui Eliade încă din 1940 și că, deși nu mersese la premiera de pe 10 februarie 1941, care avea loc la două săptămâni după un pogrom al Legiunii, s-a dus la cea din martie de la Teatrul Național...

Mircea Eliade, care fusese acceptat ca secretar cultural al ambasadei României la Londra pe 10 aprilie 1940, deci cu zece luni înainte de ruptura dintre Antonescu și Garda de Fier, avea să-și mențină poziția diplomatică și după sângerosul conflict dintre Conducător și Legiune. Moartea mentorului Nae Ionescu, în martie ’40, avea, după cum spune și Florin Țurcanu, să-l elibereze cumva pe Eliade de toate obligațiile politice anterioare. Această nou-redobândită libertate interioară l-a făcut pe Eliade să înceapă o altă viață, iar pe 10 februarie 1941 s-a mutat la Lisabona (unde avea să stea până în 1945 și unde avea să devină un admirator declarat al regimului Salazar).

Nu încape vreo îndoială că politica românească interbelică va fi fost o afacere complexă, agitată și violentă, că Garda de Fier va fi devenit și mai demonică după asasinarea impetuosului ei lider și că simpatia lui Eliade pentru aspirațiile legionare va fi fost doar o fază trecătoare în evoluția sa. Chiar și așa, toate acestea reprezintă subiecte legitime care trebuie abordate direct, mai ales când avem de-a face cu un intelectual care s-a proclamat „un om al dreptei” și n-a ezitat să noteze în propriul jurnal despre cât de îndreptățit fusese să aibă această opțiune. Așa cum scria și Matei Călinescu într-un text al său despre România anilor interbelici, până în 1934, Eliade devenise „liderul nedisputat și «teoreticianul Generației Tinere», o generație al cărei crez era bazat pe primatul tinereții asupra bătrâneții—tinerețea fiind echivalată cu o fervoare spirituală, autenticitate, creativitate, idealism, în vreme ce vârsta înaintată simboliza rutina, inerția, corupția politică și materialismul îngust”.

Doar astfel putem înțelege cum temele favorite ale lui Eliade din anii ’30 (antisemitismul, elitismul, inițierea selectivă, indiferența morală, ezoterismul, forțele vitale și iraționale, misoginismul, naturalismul mistic, corporatismul, etc.) au fost prelucrate și transfigurate într-o operă respectabilă de istorie a religiilor. Această transpoziție a fost facilitată de faptul că temele politice interbelice fuseseră deja prezentate într-o formă mistică și exaltată. Din punct de vedere strict retoric, ele s-au caracterizat printr-unul și același lirism...

Cornelius Castoriadis (n. 11 martie 1922, Constantinopol–d. 26 decembrie 1997, Paris) a fost un filosof grec cu cetățenie franceză care s-a aplecat cu precădere asupra conceptelor de autonomie și creație. Cariera sa a traversat marile conflicte politice și intelectuale ale Europei postbelice, și a rămas în memoria publică drept un incisiv critic al comunismului, a cărui apostazie un raport cu „zeul care a dat greș” a inspirat o reconcepere din temelii a politicii radicale.

Retrospectiv, grupul libertarian socialist intitulat Socialisme ou Barbarie (constituit în 1948 de către Cornelius Castoriadis și Claude Lefort, și care a rupt legăturile cu stânga franceză), pare, într-adevăr, profetic. Primele articole ale lui Castoriadis din Socialisme ou Barbarie (revista omonimă) atacau Uniunea Sovietică pentru a fi trădat moștenirea lui Marx și a se fi transformat într-o atent organizată și opresivă formă de „capitalism birocratic”. Ceea ce propunea la schimb Castoriadis era autogestiunea, recâștigarea controlului de către cei mulți.

Cele mai multe analize dedicate lui Castoriadis s-au concentrat asupra aspectelor politice ale vieții și operei, ignorându-se în bună măsură aportul său la regândirea formelor mentale moștenite ale Occidentului. Și a fost preocuparea lui pentru soarta rațiunii cea care a animat lunga sa campanie împotriva a ceea ce a numit „ideologia franceză”. Prin asta înțelegea, desigur, curentele structuraliste și poststructuraliste care luaseră avânt atunci când fascinația exercitată de marxism asupra intelectualilor francezi s-a stins.

Campania a debutat la începutul anilor 1960, atunci când Castoriadis a criticat adesea structuralismul lui Claude Lévi-Strauss și al lui Louis Althusser drept extensii îndoielnice ale analizei lingvistice și noi ediții ale scientismului obsesiv al culturii moderne. Mai târziu, de-a lungul anilor 1980 și 1990, Castoriadis a continuat să comenteze problemele ridicate de poststructuralism și postmodernism. Această latură a sa a fost mai puțin analizată decât intervențiile împotriva ortodoxiilor marxistă și capitalistă, dar a reprezentat o prelungire crucială al angajamentului inițial. Pe de altă parte, așa cum spunea și filosoful maghiar Ferenc Fehér, „este dificil acum să înțelegem la ce presiune a trebuit să facă față în lupta sa singuratică, nu doar administrativă și existențială, ci și intelectuală și psihologică, un intelectual precum Castoriadis, un refugiat grec într-o Franță tradițional șovină, un comunist, pentru regim, un trădător, probabil un agent, pentru comuniști, un intelectual care a disprețuit academia”.

Cornelius Castoriadis și-a elaborat prima concepție privind natura societății sovietice încă din 1946 și în directă confruntare cu troțkismul. După el, Troțki și adepții săi ortodocși confundau geneza cu structura și forma juridică cu relațiile sociale. Știa că Troțki înțelesese că revoluția din octombrie degenerase, însă acest lucru, în opinia sa, nu descria în sine structura și dinamica noului regim. În această accepțiune, Uniunea Sovietică devenise un „capitalism birocratic total”, așa cum avea el să dezvolte conceptul mai târziu, opus capitalismului birocratic „fragmentat” din Occident. Însă ambele erau văzute ca fenomene puse în mișcare de cultul obsesiv al creșterii de dragul producției și dominației, și nu (doar) pentru profit.

Tot el a fost puternic marcat de Revoluția maghiară din 1956, pe care o considera cea mai avansată formă a luptei proletare pentru o societate cu adevărat autoguvernată. Și, în general, a văzut două surse ale disfuncționalității: conflictul dintre birocrație/plan și muncitori/executanți, și contradicția în sine a birocrației/planului/ideologiei.

Filosoful grec a fost și printre primii care au apreciat analiza Hannei Arendt asupra fenomenului totalitar. Pentru el, una din contribuțiile importante ale Originilor totalitarismului a fost inventarea categoriei absurdului, a lipsei de noimă, a ceea ce în engleză se cheamă meaningless. Din acest punct de vedere, atât pentru el, cât și pentru creatoarea Originilor, Istoria ca atare nu are vreun sens, nu posedă un înțeles. Istoria este câmpul în care sensul emerge, este creat. Ființele umane sunt cele care atribuie înțelesuri și tot ele sunt cele care pot crea lipsa totală de sens. Ceea ce Hannah Arendt numea „răul absolut”, Castoriadis numea „monstruosul”. Tot el a adresat și întrebarea esențială „Ce se întâmplă cu un regim totalitar atunci când rămâne la putere peste două treimi din durata unui secol?” sau, altfel spus, „ce s-a petrecut cu regimul rus după moartea lui Stalin?”

Castoriadis nu doar că a rupt cu tradiția filosofică moștenită de la Hegel și Marx și cu „logica lor ensidică”, dar a evitat și fundătura numită postmodernism. În anii 1950, în calitatea lor de redactori ai revistei Socialism sau barbarie, Cornelius Castoriadis și Claude Lefort au publicat numeroase articole despre birocrație, democrație și socialism, precum și analize detaliate ale evenimentelor și evoluțiilor din Europa de Vest și de Est. Tot ei au scris extensiv despre autori precum Machiavelli, Merleau-Ponty și Sigmund Freud.

Castoriadis și-a contestat neîntrerupt autoritățile intelectuale, mai întâi pe Troțki, apoi pe Marx. Provocarea a fost mai mult decât un simplu gest rebel. El nu a căutat vreodată să-și aibă proprii-i adepți și tot ce-a dorit a fost să rămână un gânditor autonom. Ceea ce filosofii erau sau trebuiau să fie în trecut—dar au încetat demult să mai fie, inclusiv în așteptările publicului—, adică o abreviere și o expresie a propriei lor filosofii în viața privată, a fost recuperat în secolul XX și repus în drepturi de către Castoriadis grecul...