Marius Stan

Cornelius Castoriadis (n. 11 martie 1922, Constantinopol–d. 26 decembrie 1997, Paris) a fost un filosof grec cu cetățenie franceză care s-a aplecat cu precădere asupra conceptelor de autonomie și creație. Cariera sa a traversat marile conflicte politice și intelectuale ale Europei postbelice, și a rămas în memoria publică drept un incisiv critic al comunismului, a cărui apostazie un raport cu „zeul care a dat greș” a inspirat o reconcepere din temelii a politicii radicale.

Retrospectiv, grupul libertarian socialist intitulat Socialisme ou Barbarie (constituit în 1948 de către Cornelius Castoriadis și Claude Lefort, și care a rupt legăturile cu stânga franceză), pare, într-adevăr, profetic. Primele articole ale lui Castoriadis din Socialisme ou Barbarie (revista omonimă) atacau Uniunea Sovietică pentru a fi trădat moștenirea lui Marx și a se fi transformat într-o atent organizată și opresivă formă de „capitalism birocratic”. Ceea ce propunea la schimb Castoriadis era autogestiunea, recâștigarea controlului de către cei mulți.

Cele mai multe analize dedicate lui Castoriadis s-au concentrat asupra aspectelor politice ale vieții și operei, ignorându-se în bună măsură aportul său la regândirea formelor mentale moștenite ale Occidentului. Și a fost preocuparea lui pentru soarta rațiunii cea care a animat lunga sa campanie împotriva a ceea ce a numit „ideologia franceză”. Prin asta înțelegea, desigur, curentele structuraliste și poststructuraliste care luaseră avânt atunci când fascinația exercitată de marxism asupra intelectualilor francezi s-a stins.

Campania a debutat la începutul anilor 1960, atunci când Castoriadis a criticat adesea structuralismul lui Claude Lévi-Strauss și al lui Louis Althusser drept extensii îndoielnice ale analizei lingvistice și noi ediții ale scientismului obsesiv al culturii moderne. Mai târziu, de-a lungul anilor 1980 și 1990, Castoriadis a continuat să comenteze problemele ridicate de poststructuralism și postmodernism. Această latură a sa a fost mai puțin analizată decât intervențiile împotriva ortodoxiilor marxistă și capitalistă, dar a reprezentat o prelungire crucială al angajamentului inițial. Pe de altă parte, așa cum spunea și filosoful maghiar Ferenc Fehér, „este dificil acum să înțelegem la ce presiune a trebuit să facă față în lupta sa singuratică, nu doar administrativă și existențială, ci și intelectuală și psihologică, un intelectual precum Castoriadis, un refugiat grec într-o Franță tradițional șovină, un comunist, pentru regim, un trădător, probabil un agent, pentru comuniști, un intelectual care a disprețuit academia”.

Cornelius Castoriadis și-a elaborat prima concepție privind natura societății sovietice încă din 1946 și în directă confruntare cu troțkismul. După el, Troțki și adepții săi ortodocși confundau geneza cu structura și forma juridică cu relațiile sociale. Știa că Troțki înțelesese că revoluția din octombrie degenerase, însă acest lucru, în opinia sa, nu descria în sine structura și dinamica noului regim. În această accepțiune, Uniunea Sovietică devenise un „capitalism birocratic total”, așa cum avea el să dezvolte conceptul mai târziu, opus capitalismului birocratic „fragmentat” din Occident. Însă ambele erau văzute ca fenomene puse în mișcare de cultul obsesiv al creșterii de dragul producției și dominației, și nu (doar) pentru profit.

Tot el a fost puternic marcat de Revoluția maghiară din 1956, pe care o considera cea mai avansată formă a luptei proletare pentru o societate cu adevărat autoguvernată. Și, în general, a văzut două surse ale disfuncționalității: conflictul dintre birocrație/plan și muncitori/executanți, și contradicția în sine a birocrației/planului/ideologiei.

Filosoful grec a fost și printre primii care au apreciat analiza Hannei Arendt asupra fenomenului totalitar. Pentru el, una din contribuțiile importante ale Originilor totalitarismului a fost inventarea categoriei absurdului, a lipsei de noimă, a ceea ce în engleză se cheamă meaningless. Din acest punct de vedere, atât pentru el, cât și pentru creatoarea Originilor, Istoria ca atare nu are vreun sens, nu posedă un înțeles. Istoria este câmpul în care sensul emerge, este creat. Ființele umane sunt cele care atribuie înțelesuri și tot ele sunt cele care pot crea lipsa totală de sens. Ceea ce Hannah Arendt numea „răul absolut”, Castoriadis numea „monstruosul”. Tot el a adresat și întrebarea esențială „Ce se întâmplă cu un regim totalitar atunci când rămâne la putere peste două treimi din durata unui secol?” sau, altfel spus, „ce s-a petrecut cu regimul rus după moartea lui Stalin?”

Castoriadis nu doar că a rupt cu tradiția filosofică moștenită de la Hegel și Marx și cu „logica lor ensidică”, dar a evitat și fundătura numită postmodernism. În anii 1950, în calitatea lor de redactori ai revistei Socialism sau barbarie, Cornelius Castoriadis și Claude Lefort au publicat numeroase articole despre birocrație, democrație și socialism, precum și analize detaliate ale evenimentelor și evoluțiilor din Europa de Vest și de Est. Tot ei au scris extensiv despre autori precum Machiavelli, Merleau-Ponty și Sigmund Freud.

Castoriadis și-a contestat neîntrerupt autoritățile intelectuale, mai întâi pe Troțki, apoi pe Marx. Provocarea a fost mai mult decât un simplu gest rebel. El nu a căutat vreodată să-și aibă proprii-i adepți și tot ce-a dorit a fost să rămână un gânditor autonom. Ceea ce filosofii erau sau trebuiau să fie în trecut—dar au încetat demult să mai fie, inclusiv în așteptările publicului—, adică o abreviere și o expresie a propriei lor filosofii în viața privată, a fost recuperat în secolul XX și repus în drepturi de către Castoriadis grecul...

Motto: „Supposing that Truth is a woman—what then?” (Friedrich Nietzsche, Beyond Good and Evil)

Cu adevărat palpitantă la 1989 a fost drama autodescoperirii. Pentru fostele state comuniste, în care totul păruse acaparat de către politic, annus mirabilis a însemnat și depolitizarea propriilor populații. Vorbim de „cetăți” învăluite în tăcere, pentru că nicio societate nu se poate cunoaște pe sine dacă nu știe câți oameni se sinucid, care este rata mortalității infantile sau cum reușesc oamenii să trăiască din venituri aflate sub nivelul de subzistență.

În 1989, cetățenii fostului Bloc sovietic au fost cu adevărat hipnotizați de televiziunea liberă și de transmiterea primelor procese electorale. Au învățat noul vocabular al democrației, atât personal, cât și politic. Contemporanii lor din Occident erau, de fapt, generația care în deceniile premergătoare crease un nou tip de politică, revoluția culturală din anii ’60 și ’70, mișcările feministe sau ale drepturilor civile, o nouă conștiință a etnicității și naționalității, ecologia, politicile sexuale, pe scurt, generația care încercase să schimbe relația dintre democrația directă și cea reprezentativă. Acea generație vestică reprezenta, altfel spus, paradigma cetățeanului activ.

Populațiile din Europa de Est posedau și ele o la fel de mare sofisticare, anduranță și generozitate, derivate însă din propriile lor culturi naționale și din stoicismul cu care înduraseră inepția totalitară. Generația „democratică” fusese înfrântă la sfârșitul anilor ’60 în Europa de Est, iar dialogul dintre progresiștii Occidentali și cei de dincolo de Cortina de Fier fusese blocat.

Așa se face că esticii au ajuns într-un fel de comă existențială. Calitățile solide, trainice, care ar fi trebuit să descrie culturile naționale ale Europei de Est s-au transformat într-un fel de inerție endemică. Lipsa de putere a funcționarilor publici, fie ei birocrați de stat sau comercianți, a generat o cultură în care oamenii erau abuzați, zi după zi, de către tot felul de amploaiați, șoferi, vânzători, și abia dacă mai exista o urmă de disciplină democratică a ceea ce se cheamă serviciu public. Idealul colectiv rămăsese doar atât: un ideal. Sau un ideal care eșuase.

Lipsa de alimente, împreună cu complicațiile bizantine ale traiului zilnic, a dus la un ingenios și adesea obsesiv consumerism. Și nu a fost întotdeauna sindromul autoafirmării prin consum al Occidentului, ci răspunsul de tip justițiar în raport cu o cultură politică ce făcuse banalul acces la alimente, haine, vopsea, hârtie igienică, șurubelnițe și orice altceva, extrem de dificil. Egalitatea devenise și ea un concept viciat. Egalitatea pentru femei însemna hiper-exploatare, adică muncă multă și plată puțină. Oamenilor li s-a spus că egalitatea este ceea ce au. În aceste condiții, ce mai trebuiau să simtă, de pildă, intelectualii într-o societate în care „puterea muncitorilor” devenise adesea un alibi pentru filistinism, pauperizare și paranoia? Nu e de mirare, așadar, că un anumit dispreț pentru ceea ce ei simțeau a fi „oamenii simpli” a supraviețuit și după 1989...

Autodescoperirea colectivă a Europei de Est a fost, de asemenea, și o cutie a Pandorei în multe alte feluri. Rasismul, de pildă, nu doar că a supraviețuit socialismului, dar a fost activat de către acesta. Sexismul, nu doar că a supraviețuit socialismului de stat, dar l-a și structurat. Toate au fost experimente ale modernității mai mult sau mai puțin patriarhale și sexiste (sens larg). Rigiditatea neabătută a megaplanului politico-social și relegarea societății civile (acel spațiu al haosului benign în care oamenii chiar își trăiau viețile sociale) au însemnat că cetățenii trăiau vieți uluitor de private, că nu aveau absolut niciun spațiu pentru a dezvolta atașamente și culturi alternative legitime. Totodată, nu exista niciun spațiu pentru inițiative personale sau locale care să adreseze nevoile societății acolo unde partidul sau planul (a se citi ideologia) eșuaseră.

Criza politică a Europei de Est a fost o criză a reproducerii, adică a mijloacelor prin care societatea se reactualizează pe sine biologic și social. Femeile au fost atrase în lumea productivității prioritare, însă Partidul nu le-a întors favoarea atunci când a venit vorba de reproducere efectivă. Această desconsiderare funciară a femeilor a devenit ostensibilă în îngrijirea și protecția copilului, în educație, locuire, în îngrijirea medicală și distribuția hranei.

Pe scurt, mințile sovietizate și-au putut îndrepta atenția către translatarea unor lacuri sau către zborurile spațiale, însă nu și înspre mijloacele de contracepție, distribuția alimentară și alte nevoi de bază. A fost acest tip de criză în sfera reproducerii cel care i-a permis Partidului să arunce femeile în brațele destinului lor pre-bolșevic: gospodăria. Cineva, cumva, trebuia să aibă de-a face cu toate dificultățile cotidiene. Ca atare, femeile au fost cele trimise să facă ceea ce societatea nu putea sau nu dorea.

În același timp, mentalitatea sovietică a celebrat masculinitatea musculară a Muncitorului, a promovat cultul sacrificiului, mai degrabă decât pe cel al autoafirmării, și o cultură a dominației și controlului, mai degrabă decât una a auto-determinării, fie ea personală sau publică. Sexismul structural a fost exprimat prin suprimarea politicii subiectivității, prin atribuirea vieții private unei familii care a multiplicat drepturile bărbaților și responsabilitățile femeilor, în care masculinitatea trebuia să fie o putere deopotrivă apreciată și protejată de către femei. Din toate aceste motive laolaltă, absența pieței libere, a societății civile și, cel mai important, a politicii populare, a înghețat societatea comunistă est-europeană și a lăsat-o complet rece (sic) vizavi de provocările și problemele majorității ei (femeile). Pentru toate aceste ființe, socialismul de stat a oferit constant mai multă alienare și, alas, penibile justificări...