Marius Stan

Rezistența pe care a opus-o România comunistă Uniunii Sovietice după 1962 a fost un episod pe care specialiștii occidentali în Europa de Est comunistă nu l-au anticipat. Tot până pe atunci, foarte puțin se știuse despre istoria comunismului din România, iar ceea ce se știuse sugera mai degrabă continuitate ca satelit loial al centrului moscovit.

În acest context apărea, în 1964, și primul studiu complet al comunismului românesc, Communism in Romania, de Ghiță Ionescu. Cartea oferea pentru prima oară informații detaliate despre originile acestui comunism în socialismul de dinainte de 1914, despre viața tumultoasă între cele două războaie, despre ascensiunea la putere după 1944 și evoluția lui sub Stalin și după.

Impresionanta analiză cronologică a lui Ghiță Ionescu (n. 21 martie 1913–d. 26 iunie 1996) confirma încă din anii ’60 ipotezele familiare ale slăbiciunii comunismului românesc, lipsa lui continuă de popularitate înainte și după război, loialitatea necondiționată față de Uniunea Sovietică, eșecul de a produce o destalinizare mai largă după 1953 și dominația unei singure persoane, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ionescu oferea însă și anumite indicii care să explice de ce o astfel de mișcare ar fi putut fi în stare și chiar dispusă să reziste directivelor venite de la Moscova. Printre altele, deși moartea lui Stalin și dezghețul care i-a urmat au determinat puține transformări în conducerea și politica românească, aceste evenimente au avut un impact real asupra vieții intelectuale și politice din Polonia și Ungaria.

Regimul de la București a rămas practic stalinist, ne spune Ghiță Ionescu, dar anumite concesii economice au fost făcute. Începând cu 1959, comerțul cu Occidentul a devenit din ce în ce mai important iar regimul s-a străduit să încheie industrializarea și colectivizarea țării. Așa se face că a apărut o bază solidă pentru un curs independent. În acest proces, România a învățat și un anumit mod administrativ de a face lucrurile. Îndelunga luptă dintre facțiunea comuniștilor autohtoni și cea a celor moscoviți începuse cu îndepărtarea Anei Pauker și a lui Vasile Luca la începutul anilor ’50 și a fost încheiată „cu succes” printr-o nouă campanie de epurări în 1957. Toți ceilalți rivali mai „liberali” ai lui Dej au fost eliminați.

Proeminența lui Dej în fruntea mișcării și implicit a partidului, neîntreruptă din 1944, a fost astfel salvgardată iar unitatea politică necesară pentru o poziție internațională independentă, atinsă. În același timp, apariția unei noi intelighenții, educată și privilegiată, cu propriile viziuni și interese, a dus la conflicte cu aparatul de partid, dar a și împins regimul într-o direcție mai rațională și mai puțin doctrinară. Din tot acest amalgam de factori s-a născut în România o versiune de comunism pe care Ghiță Ionescu a numit-o „dogmatism național”, care s-a dovedit capabil să-și revendice independența în climatul post-stalinist al blocului comunist.

Ca nivel de analiză, completitudine și ambiție enciclopedică, Comunismul în România a devenit rapid pentru cei care studiau Europa de Est un text de referință, în compania poate doar a volumului lui Edward Taborsky, Communism in Czechoslovakia (1948–1960). Însă cărțile care i-au consolidat lui Ghiță Ionescu reputația de analist al statelor comuniste din Europa Centrală și de Est au fost The Politics of the European Communist States (1967) și Comparative Communist Politics (1972).

Ghiță Ionescu s-a opus cu furie doctrinei comuniste—fusese venirea la putere a comuniștilor cea care l-a făcut să emigreze din România—și nu a avut vreo iluzie cu privire la metodele pe care aceștia le-au utilizat pentru a prelua controlul. Din acest punct de vedere, cineva s-ar fi așteptat ca istoricul britanic de origine română să rămână fidel modelului totalitar de analiză a regimurilor comuniste. Cu toate acestea, propria cercetare în legătură cu erodarea controlului sovietic asupra Europei Centrale și de Est i-a revelat autorului și incredibila diversitate care începea să apară dincolo de Cortina de Fier. Și chiar dacă nu simpatiza cu toate acele regimuri, Ionescu nu a închis ochii la schimbările care se petreceau. Ghiță Ionescu a demonstrat până la finalul anilor 1960 că studiile comparative ale regimurilor comuniste sunt posibile și dezirabile. Comparativismul a devenit una din trăsăturile definitorii ale operei sale.

The Politics of the European Communist States (1967) a devenit un reper în studierea regimurilor comuniste. A arătat că modelul totalitar (definit mai ales de Friedrich și Brzezinski) nu mai poate fi aplicat regimurilor din Europa de Est și a arătat avantajele metodei comparative. Dintr-un punct de vedere mult mai practic, Ionescu a încurajat dialogul între specialiștii și creatorii de politici din ambele părți ale Europei. Chiar dacă a abhorat comunismul, și-a folosit talentele diplomatice și a încercat mereu să medieze între cele două tabere. Din acest punct de vedere, a jucat un rol fundamental în formularea politicii de destindere (détente) dezvoltată în anii 1970 și 1980, și a ajutat, după 1989, grupuri întregi de cercetători și indivizi care doreau să studieze și înțeleagă tranziția la democrație. Ceea ce ne demonstrează volumul său din 1967 este faptul că Ghiță Ionescu a intuit printre primii rolul pe care l-ar avea cele două Germanii în apropierea Europei de Est de Europa Occidentală, chiar înainte de Ostpolitik-ul cancelarului Willy Brandt. Tot el a co-fondat, în 1965, împreună cu Isabel de Madariaga și Leonard Schapiro, revista academică Government and Opposition...

Erich Fromm (n. 23 martie 1900–d. 18 martie 1980) s-a născut la Frankfurt și a fugit el însuși din Germania nazistă, în Statele Unite, în 1933. Odată cu publicarea Fugii de libertate în 1941, Fromm a devenit un psihanalist, sociolog și critic social faimos. De-a lungul anilor 1940, 1950 și 1960, multele sale cărți și articole i-au consolidat reputația de figură intelectuală majoră.

Scrierile din perioada Războiului Rece au avut o afinitate aparte cu preocupările intelectuale, politice și culturale ale societății americane. Fuga de libertate a fost un tratat din timpul războiului despre ascensiunea nazismului care a anunțat în bună măsură teoriile moderne ale totalitarismului și tradiția cercetării personalității autoritare. Preocuparea gânditorului german pentru factorii psihologici care au influențat mirajul nazist a rezonat cu cei interesați de explorarea „caracterului național” al germanilor și japonezilor. Accentul său asupra a ceea ce identifica a fi originile mic-burgheze ale național-socialismului se potrivea de minune teoriilor dominante ale epocii, în fapt, o perspectivă teoretică încetățenită ulterior în gândirea convențională prin Omul politic al lui Martin Lipset.

Așadar, în multe feluri, faima lui Erich Fromm s-a bazat pe succesul (atât popular, cât și academic al) Fugii de libertate, o lucrare care a ghidat interpretările asupra fenomenului totalitar de la mijlocul secolului XX. Cei mai mulți sociologi și gânditori din zona științelor sociale ai anilor 1940 și 1950, David Riesman, Arthur Schlesinger Jr., Paul Lazarsfeld, Gabriel Almond sau Harold Lasswell, printre alții, s-au bazat considerabil pe opera lui Fromm în tentativa lor de a explica nu doar atracția mișcărilor totalitare, ci și formarea convingerilor politice (în genere).

Împrumutând teme de la Karl Marx, Max Weber sau Sigmund Freud, Erich Fromm a arătat că originile totalitarismului sunt de aflat în transformările produse de ascensiunea capitalismului, care a spulberat temeliile societății medievale și a eliberat individul din legăturile de familie, biserică sau castă. Liberi să-și aleagă drumul în lume, indivizii moderni au început să se simtă, în mod ironic, singuri, vulnerabili și anxioși, mai ales în stadiile avansate ale capitalismului secolului trecut, când structurile birocratice și industriile anonime dominau peisajul. Potrivit lui Fromm, este și motivul pentru care libertatea a devenit o povară, determinându-l pe individ să abandoneze responsabilitatea pentru propria-i existență și să se supună, în schimb, statului totalitar ca antidot al acestui disconfort personal.

Fromm a descris „fuga de libertate” în termeni psihanalitici, identificând în individul modern impulsurile sadomasochiste care l-au împins la subordonarea oarbă față de autoritățile statului precum și la distrugerea altora ca „țapi ispășitori”. Politica, a arătat același Fromm, a devenit un debușeu al patologiilor psihologice individuale. Fuga de libertate a rezonat cu acei intelectuali de pe ambele maluri ale Atlanticului care încercau să explice succesul temporar al fanatismului, naționalismului, al prejudecăților etnice și rasiale.

În mod natural, am spune, istoria personală a lui Erich Fromm a dat și ea formă gândurilor sale despre totalitarism. Născut în 1900 la Frankfurt într-o familie de mic-burghezi evrei, Fromm s-a străduit mereu să evadeze din cultura șovinistă înconjurătoare. Tot el, știm de la varii săi biografi, s-a chinuit să eludeze posesivitatea asfixiantă a mamei și asperitățile nevrotice ale tatălui. Din fericire pentru el, au existat alții care să-i ghideze preocupările intelectuale, inclusiv angajatul tatălui său, un tânăr evreu galițian pe nume Oswald Sussman, care l-a și introdus în opera lui Karl Marx, unchiul Emmanuel Fromm, care l-a familiarizat cu vastitatea culturii europene, sau Rabinul Nehemiah Anton Nobel, liderul comunității evreilor ortodocși din Frankfurt, care l-a ajutat pe tânărul Erich să se apropie de misticismul iudaic.

Așadar, alături de experiența sângeroasă și traumatică a Primului Război Mondial, putem spune că toate cele trei coordonate—marxismul, înalta cultură europeană și misticismul iudaic—i-au modelat și influențat lui Erich Fromm dezvoltarea intelectuală.